Ştiu că poate mulţi dintre voi nu-l agreaţi prea mult pe Mircea Rednic, dar citiţi textul care urmează şi poate o să vă mai schimbaţi puţin părerea.
Omul acesta are păcatele sale şi, evident, nu cred că poate fi numit de cineva un rapidist pur-sânge, pentru că nu este. Însă dincolo de afinităţile personale, Mircea Rednic trebuie să fie privit ca un simbol al Rapidului pentru tot ceea ce a realizat sub culorile acestei echipe.
De fapt, noi vom discuta aici despre un record, unic în fotbalul românesc şi, înclin să cred, foarte puţin sau chiar deloc întâlnit în sportul rege mondial.
În Giuleşti a ajuns abia în 1997, la 35 de ani, dar în numai şase sezoane, cu o mică pauză în 2001, când a antrenat-o pe FCM Bacău,”Puriul” şi-a lăsat profund amprenta asupra istoriei Rapidului.
Adus de Mircea Lucescu, pentru a betona linia defensivă a unei echipe care trebuia să se înscrie lupta pentru titlu, Rednic şi-a luat bine rolul în primire, iar la finalul sezonului 1997-1998, a fost la un pas să ridice deasupra capului primul titlu de campioană a României, alături de vişinii.
A urmat unul dintre cele mai negre episoade din istoria echipei noastre, cu un loc doi cufundat în lacrimi, dar Rednic, alături de restul colegilor, a fost nevoit să se mulţumească cu victoria din Cupa României.
Primul trofeu lângă Podul Grant, după 23 de ani! Titlul a venit, natural, un an mai târziu, când Rapiduleţul s-a impus cu 89 de puncte, record absolut în istoria fotbalului nostru.
La câteva luni după, “Puriul” bifa “hat-trick-ul” cu Rapid şi obţinea Supercupa, dar nu oricum, ci după un 5-0 cu s****a, adică ăia care instrumentaseră japca din urmă cu un campionat…
În fine, ajuns la 37 de ani, Rednic a ales să mai continue o stagiune, nu a mai câştigat nicio distincţie, dar şi-a încheiat glorios cariera. Cariera din iarbă, pentru că la Rapid nu a avut niciun pic de întrerupere, deoarece George Copos i-a oferit banca tehnică.
Rezultatele nu au venit imediat, iar după câteva luni fostul fundaş a luat calea Bacăului. Rezultatele bune din Moldova l-au determinat pe Copos să-l recheme în Giuleşti, în timpul sezonului 2001-2002.
Mutare nemaipomenită, având în vedere că “Puriul” a cucerit imediat Cupa României, după un traseu şi cu o echipă, e drept, construite de Viorel Hizo.
Pentru a demonstra însă că nu este doar un oportunist care îşi creează un nume pe spatele altora, Rednic a cucerit şi Supercupa României în acelaşi an.
Acum, din palmaresul său lipsea un singur lucru, un titlu de campion al României, pe banca Rapidului. Câştigase trofeul ca jucător, iar Cupa şi Supercupa o luase din ambele posturi. Era la un pas de a intra, definitiv, în istoria fotbalului!
Iar asemnea şansă nu se ratează, astfel încât, Rednic a defilat alături de băieţi în sezonul 2002-2003 şi a adus al patrulea campionat din istoria Grantului, în fix anul în care se împlineau 80 de ani de existenţă!
O muncă titanică de şase ani, încununată cu şase trofee minunate pentru ambele părţi. Ba chiar şapte, pentru că antrenorul avea să câştige şi a treia Supercupă, tot în 2003. A fost capătul de linie.
Nişte declaraţii hazardate, date ulterior de “Strâmb”, că de acum aşa devenise şi lângă Pod, au surescitat la maximum suporterii Rapidului, care nu l-au iertat până în ziua de azi!
Şi e păcat, pentru că, din punctul meu de vedere, Rednic este unul dintre cei mai importanţi antrenori pe care îi are fotbalul românesc.
Rapid şi-a construit, într-adevăr, istoria datorită unor legende care au fost mereu trup şi suflet pentru culori, dar poate că, uneori, e bine să mai ştii să şi ierţi oamenii care întâi au făcut şi apoi au vorbit, pentru că din ce văd eu, mulţi îi acceptă pe cei care vorbesc mult, mult, foarte mult, înainte să facă ceva.
Şi culmea, chiar nu fac nimic apoi…
