AdevaratGândurile lui LeasăRapid

Uneori, cele mai puternice declarații de dragoste și devotament sunt cele care nu sunt niciodată rostite

Cele mai delicioase prune pe care le-am savurat vreodată au fost culese dintr-un pom care își întindea ramurile în curtea Manastirii Negru Vodă, cu doar o zi înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Acel prun veghea, ca un paznic tăcut, peste un mormânt situat chiar la rădăcina sa, un loc care mi-a imprimat în memorie o amintire profundă și care continuă să fie pentru mine o sursă constantă de reflecție. Pe crucea modestă a acelui mormânt se afla un mesaj simplu, dar profund:

„Aici odihnesc robii lui Dumnezeu care nu au dorit să le fie scris numele pe cruce.”

La prima vedere, acest mesaj mi-a stârnit o profundă curiozitate și respect. Am fost și rămân convins că acei oameni au ales calea smereniei, considerându-se nevrednici de a-și însemna numele pe lemnul sacru al crucii. Acest gest îmi amintește de Sfântul Apostol Petru, care, în smerenia sa, a cerut să fie răstignit cu capul în jos, simțindu-se nedemn să fie rastignit aceeași poziție ca Mântuitorul.

Această atitudine se află într-un contrast evident cu dorințele lumești de faimă, recunoaștere și prestigiu. Este opusul aspirațiilor multora dintre noi, inclusiv ale mele, de a ne lăsa amprenta în istorie printr-o realizare remarcabilă. Această lecție de umilință se diferențiază profund de dorința de a crea un nume învăluit în apreciere și respect.

Într-o lume în care ego-ul și autoglorificarea sunt adesea la ordinea zilei, această simplă cruce reprezintă un simbol puternic al renunțării la sine, un memento că adevărata măreție nu se găsește în titlurile sau în recunoașterea publică, ci în capacitatea de a trăi cu modestie și de a păstra o inimă curată și dedicată. Acești oameni necunoscuți, prin simpla lor alegere de a rămâne anonimi, îmi amintesc constant că cele mai profunde lecții de viață sunt adesea cele mai tăcute, căci se aud nu prin cuvinte, ci prin exemplul vieții trăite cu autenticitate și smerenie.

Această poveste, învăluită în smerenie și mister, mi se pare acum un tribut potrivit pentru un alt erou neștiut, unul din lumea noastră contemporană: suporterul rapidist care tace și face. Acesta nu caută recunoaștere sau aplauze, ci doar iubește cu pasiune, bucurându-se și suferind în tăcere pentru echipa sa. Nimeni nu știe cum îl cheamă și el nici nu își dorește acest lucru.

La fel ca acei oameni necunoscuți, odihnind sub crucea anonimă și acest suporter își trăiește pasiunea în umbră, fără pretenții de laudă sau faimă. Dedicația și dragostea sa pentru echipa sunt pure și necondiționate, nealterate de dorința de a fi în lumina reflectoarelor. El este martorul tăcut al fiecărui succes și al fiecărui eșec, simbolizând acea legătură profundă și nevăzută care unește sufletele în tăcere.

Aceste rânduri sunt dedicate acelui suporter rapidist și tuturor celor asemenea lui, care aleg să trăiască și să iubească departe de ochii lumii, a căror prezență este simțită, chiar dacă nu este cunoscută și a căror contribuție este inestimabilă, chiar dacă rămâne nenumită.

Ei sunt cei care ne amintesc că, uneori, cele mai puternice declarații de dragoste și devotament sunt cele care nu sunt niciodată rostite

Dragoș Leasã

1923.ro

S-ar putea sa te intereseze

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button

Avem nevoie de tine!

Te rog deblocheaza Ad Blockerul.