Nichi Dumitriu s-a mutat în Grecia de peste 30 de ani. Şi, exceptând câţiva ani, a trăit acolo din 1987. Chiar şi aşa, el nu poate uita nici măcar o secundă din anii petrecuţi la Rapid. Ca urmare a acestui lucru, venerabilul fost mijlocaş de geniu, ajuns la 75 ani, a acceptat să stea de vorbă, în exclusivitate, cu 1923.ro. A rezultat un interviu savuros pe care vi-l redăm în continuare, în două părţi. Nu de alta, dar în discuţia de peste o oră, amplasată temporal între primele două optimi ale World Cup 2018, Franţa – Argentina şi Uruguay – Portugalia, Dumitriu II a avut extrem de multe de povestit. Şi nu există plăcere mai mare decât să împărtăşim acestea cu suporterii rapidişti de pretutindeni.

Nichi Dumitriu, fascinat de Titus Ozon şi Take Macri

Domnule Dumitriu, vă amintiţi cum aţi ajuns la Rapid?

Normal! Se întâmpla în 1963. Gheorghe Popescu I a desfiinţat Viitorul, care, de fapt, era echipa de tineret a României şi ne-am împărţit care încotro. Mulţi au fost luaţi de steaua şi Dinamo, iar trei am ajuns la Rapid, unde antrenor era regretatul Căliţă Roşculeţ. Rapid m-a dorit mult, am mers la „pachet” cu Jamaischi şi Ştefănescu. Cel din urmă n-a prea jucat în Giuleşti, el a făcut carieră ulterior la FC Argeş. Cam asta este, pe scurt, povestea sosirii mele lângă Podul Grant.

Care sunt primele interacţiuni pe care le-aţi avut în Giuleşti?

Nu o să uit vreodată că la primele partide am avut ocazia să evoluez alături de giganţi precum Ozon şi Macri. Doi monştri sacri pe care i-am admirat foarte mult. Mai ales pe primul… Ozon era uriaş! Din păcate nu am avut ocazia să evoluez decât în câteva meciuri alături de el, fiindcă apoi s-a retras… Însă rămâne, de departe, cel mai valoros fotbalist alături de care am jucat în cariera mea. M-a marcat talentul său, valoarea pe care o arăta pe teren.

În returul 1966-1967, Nichi Dumitriu a jucat cât pentru doi!

S-a spus că aţi încercat să îl copiaţi, că aţi fost urmaşul său la Rapid, din punct de vedere al frumuseţii jocului prestat…

Nu este adevărat! Sunt poveşti astea cu copiatul. Cum poţi copia talentul cuiva? Cu el te naşti. Îl ai sau nu îl ai. Când aud şi despre Hagi… Că l-a descoperit cutare… L-au descoperit maică-sa şi cu taică-său! Uite, să îţi mai dau un exemplu recent. Se bate monedă că Ladislau Boloni l-a descoperit pe Cristiano Ronaldo. Eu nu aş pune problema aşa. A fost doar omul potrivit, la locul potrivit. Păi asemenea talente, ca Hagi, Ronaldo şi aşa mai departe nu aveau cum să nu iasă în evidenţă. Aşadar, nici eu nu am copiat pe nimeni. Stilul pe care l-am avut a fost, în bună măsură, dat de mama natură.

Dacă aţi fi să numiţi cel mai bun sezon pe care dumneavoastră, ca jucător, l-aţi avut la Rapid, care ar fi acela?

Clar 1966-1967! Şi nu doar pentru că am luat primul titlu oficial din istorie, ci şi pentru că a trebuit să trag mult mai tare. În retur, Puiu Ionescu, omul cu golul, a lipsit opt sau zece etape din cauza unor probleme la inghinali. Aşa că a trebuit să fiu eu omul cu golul. Dacă ar fi fost Puiu pe teren, eu mă ocupam doar cu pasele, el trebuia să le bage în aţe. Am jucat alături de Sandu Neagu. Numai că el avea doar 18 ani. Era un copil talentat, ambiţios, bătăios. Numai că nu aveam cu el relaţia de joc care se crease între mine şi Puiu. Deci am avut ceva de tras în acea a doua parte a sezonului şi consider că am pus serios umărul la acel titlu.

Nichi Dumitriu: „Cu Ionescu nici nu ieşeam la bere în afara terenului!”

Cuplul de atac Puiu Ionescu – Nichi Dumitriu este unul dintre cele mai mari din istoria fotbalului românesc! Există şi o carte dedicată acestuia. Care a fost secretul unei colaborări atât de bune între dumneavoastră?

Puţină lume ştie, dar eu cu Puiu Ionescu nu eram apropiaţi în afara terenului. Nu am ieşit măcar la o bere împreună! Eu eram prieten cu Lupescu şi Codreanu mai mult. Dar pe teren ne înţelegeam perfect. Bun, pentru a ajunge la această relaţie ne-au trebuit vreo doi-trei ani, nu a fost simplu. Însă apoi nu ne-a mai oprit nimeni! Eram complementari. Eu eram cel tehnic, cu pasa decisivă, iar el avea un simţ al porţii ieşit din comun. Fotbalist extrem de inteligent şi cu simţul golului cum nu am mai văzut. Doar că antrenamentele au fost cele care ne-au făcut să ne simţim atât de bine pe teren unul pe altul.

Titlul din 1967 este cea mai importantă realizare, fără dubii, cum aţi trăit, ca grup, acel sezon?

A fost un an perfect! Dar să îţi spun şi de ce! Norocul nostru a fost că l-am avut antrenor pe Valentin Stănescu, care era un extraordinar pedagog şi ştia cum să ne ţină în permanenţă moralul ridicat. Ne făcea să ne gândim doar la jocul nostru, nu la alţii. O aveam pe Dinamo în spate şi ne tot îngrijoram, dar el nu ne spunea decât atât, că important e ca noi să câştigăm! Era treaba lui Dinamo ce făcea în meciurile sale. Dacă noi băteam mereu, nu aveam cum să fim ajunşi. E drept, aveam experienţele nefericite ale celor trei locuri doi succesive din anii precedenţi. Numai că în acel sezon ne-a ieşit totul. Mai ales pe final. Nea Tinel a ştiut să ne ţină extrem de concentraţi.

Nichi Dumitriu, cel mai apropiat jucător de Tinel Stănescu

Aţi fost jucătorul preferat al lui Valentin Stănescu. Cum s-a ajuns aici?

Aşa este. Eu îi spuneam tată şi eram singurul care mergea cu el la bere. Ca să îţi răspund la întrebare, nu aş putea spune exact… Probabil că îi plăcea talentul meu, plus că eram un copil cuminte. Dacă la ora 11 seara era stingerea, eu la 8:30 eram în cameră… Ţin minte şi acum când ne mai întâlneam cu marele actor Gheorghe Dinică la câte o bere şi ne spunea ce salariu are… Ditai artistul, avea cam 1400 lei pe lună, şi îl cinsteam noi mereu. O duceam bine ca fotbalişti, ce să mai… Nu ca cei de acum, dar nu ne puteam plânge. Cu Tinel Stănescu am fost apropiat până în clipa în care a murit… Când m-am văzut ultima dată cu el încercam să mi-l imaginez cum arăta el când ne antrena, ce bărbat era, pentru că ajunsese măcinat de boală… A şi murit la câteva luni după…

Spuneţi de bani, cam cât se câştiga atunci?

La victorie aveam 300 lei primă, iar dacă băteam trei la rând, primeam câte 1000 lei de la ministrul Dănălache. Aşa cum ţi-am spus, nu o duceam rău. Chiar dacă noi aveam locuri de muncă şi, teoretic, fotbalul îl făceam ca amatori, eram mai profesionişti decât sunt mulţi acum!

Plumbul din ghetele lui Codreanu şi importanţa lui Dinu-Buric

În mod cert acea echipă din 1967 a fost una dintre cele mai mari din istoria Rapidului…

Să nu exagerez, dar cred că noi am fost primii din lume care am jucat în formula 4-4-2. Eu cu Puiu stăteam în faţă, iar Codreanu şi Năsturescu arau benzile! Erau de neoprit. Să îţi spun ceva despre care puţini ştiu… Teo, Dumnezeu să îl ierte!, îşi punea, în perioadele de pregătire, plumb în ghete. La propriu! Ca să îşi întărească musculatura picioarelor şi ca să fie uşor ca o pană în meciurile oficiale. Au fost două componente esenţiale în angrenajul nostru. Dar pentru mine, cel care ne făcea tot jocul, la mijloc acolo, era Costică Dinu. Buric, aşa cum îl ştiam avea o viziune extraordinară.

Care au fost, în viziunea dumneavoatră, cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut Rapidul?

Este greu de spus… Ar fi fost Baratky, numai că eu nu l-am prins jucând. Din ce am văzut eu, cum ţi-am spus deja, Titus Ozon era impresionant. Un adevărat diamant! Chiar dacă la Rapid a venit pe finalul carierei, când, oricum, nu mai era la apogeu.

Nichi Dumitriu: „Numai Lupu, Sabău şi… Hagi aveau loc în 1967!”

Şi după Ozon pe cine aţi pune?

După Ozon, potopul (râde cu poftă)! Glumesc, desigur. Dar el a fost cel mai mare alături de care am jucat. Uite, pe locul 2 îl pun pe Dinu-Buric, fiindcă ţi-am zis, din punctul meu de vedere, era esenţial în angrenajul echipei. În rest, nu ştiu pe cine să mai numesc… Mai ales că am avut mulţi colegi valoroşi de-a lungul timpului, nu prea am cum să numesc doar o parte dintre ei.

Dar dintre cei care au jucat în istoria recentă la Rapid?

Din punctul meu de vedere, dintre cei care au urmat generaţiei noastre, doar Lupu şi Sabău ar fi avut loc în echipa din 1967. Este părerea mea, însă aşa văd eu lucrurile. Pe ei doi i-am apreciat cel mai mult. Bine, aici mă refer la cei care au jucat la Rapid. Pentru că dacă îl iau în considerare pe Gică Hagi, el putea juca, fără probleme, şi portar la acea echipă. Atât de mare a fost! Era şi greu, în general, să intri în acea echipă. Uite, Nelu Oblemenco, când a plecat, a spus că el ca să joace la Rapid trebuie să moară ori Puiu ori eu. Şi nu mai are rost să spunem ce a devenit ulterior acest mare atacant pentru Universitatea Craiova.

Stocker, omul care i-a provocat coşmaruri lui Nichi Dumitriu

Îl consideraţi pe Hagi mai mare decât pe Dobrin sau Lupu?

Este peste toţi, domnule! Un fotbalist cu calităţi fantastice, avea tot ce îi trebuie pe teren. Când juca la naţională, mă uitam uimit la execuţiile sale. Ce pase dădea! Şi eu am fost un jucător de fantezie, cu tehnică, dar cum lovea Hagi mingea mă făcea să rămân cu gura căscată. Este, fără dubii, din punctul meu de vedere, cel mai mare din istoria fotbalului românesc!

Dar cei mai dificili adversari întâlniţi?

Vai de mine! A fost unul Stocker de la Jiul Petroşani! S-a prăpădit şi el, săracul, acum câţiva ani, Dumnezeu să îl ierte! Ceea ce vreau să spun este că, pe lângă el, Bumbescu, de exemplu, a fost mic copil! Păi la un meci, nenorocitul mi-a dat un cap în gură, când eu mă uitam după Codreanu. Nu am ştiut ce e cu mine! Pe urmă însă, când am fost la comisie s-a rugat de mine să îl iert, că are doi copii acasă, că nu vrea să fie suspendat… M-a înmuiat. Dar ştii cum mi-a mulţumit? Cu un pumn în plex la meciul următor când am fost adversari! Iar fără minge… Ăsta nu mai era fotbal, nici măcar sport. Şi am aflat că nici copii nu avea atunci acest imposibil Stocker… În rest, în cariera mea nu prea m-am temut de nimeni.

Golurile de la păianjen cu Farul şi ameninţarea de la pauza cu Iaşi

Care sunt cele mai reuşite meciuri ale dumneavoastră pe care le-aţi avut la Rapid?

Îmi amintesct de finala Cupei Balcanice cu Farul. După 3-3 la Bucureşti, am mers la Constanţa şi ei ne vedeau victime sigure. Guţă, de la ei, mi-a spus înaintea meciului să pun mâna pe trofeu, că pe urmă îl iau ei. Ei bine, am dat două goluri identice, la păianjen, şi am bătut 2-0. Apoi l-am întrebat cum rămâne cu Cupa…? M-a înjurat, normal, dar eram aşa fericit că ne adjudecasem trofeul că nu mi-a mai păsat. Apoi ţin minte un meci cu Dinamo, la ei acasă. Debutase Cornel Dinu la ei, dar am făcut o cursă senzaţională, l-am luat la viteză, pentru că eram foarte iute, i-am pasat lui Năsturescu, şi am făcut 2-0. Atât a fost scorul final. Am evoluat toţi atât de bine atunci încât ne-a aplaudat tot stadionul în picioare. Deci şi suporterii lui Dinamo!

Doar acestea două?

Evident că nu, dar ele mi-au venit primele în minte. Ah, mai e o victorie a noastră cu CSMS Iaşi, în anul în care am luat titlul. Am bătut 8-1, dar în prima repriză am jucat atât de prost, încât la pauză ne-au spus conducătorii că dacă nu jucăm serios, ne suspendă şi pe mine şi pe Puiu. Practic ne sugerau, cumva, că ne dăm la o parte. Dar nu exista aşa ceva atunci! Nu ştiu cum am făcut însă, că după ce am ieşit de la cabine am dat gol după gol. Cinci Puiu şi două eu. A fost alt meci memorabil.

Golul cu Progresul, o reuşită cât un campionat!

Pe lângă golurile marcate cu Farul în finala Cupei Balcanice, mai aveţi vreunul preferat la Rapid?

Da! În returul sezonului în care am luat titlul, atunci când, în absenţa lui Puiu Ionescu, aşa cum ţi-am zis, a trebuit să trag să o bag şi în aţe. Am bătut pe Progresul cu 1-0, iar golul a fost marcat de mine. Un şut de la peste 35 de metri. Cred că este cel mai frumos şi, totodată important, gol pe care l-am marcat pentru Rapid. Cel puţin din ce îmi aduc aminte în acest moment.

Nichi Dumitriu şi gaura din plămân care i-a blocat ascensiunea

Din păcate în 1968 aţi plecat de la Rapid, din cauza problemelor de sănătate… Ce s-a întâmplat?

Mă îmbolnăvisem grav. Am avut un turneu în Algeria, iar acolo nu era apă caldă, aşa că ne spălam cu apă rece… Ei bine, din cauza asta am făcut un infiltrat pulmonar pe care l-am descoperit după câteva luni. Practic, aveam în plămân o gaură cât o monedă de 25 de bani! A trebuit să stau un an pe bară, mi-a spus doctorul că trebuia inclusiv să mă las de fotbal. Dar nu puteam face asta! Aveam numai 26 ani, fotbalul era viaţa mea. Chiar dacă mă şi îngrăşasem vreo opt kile în perioada asta, am avut mare noroc cu Tinel Stănescu. După un an, el m-a luat la Steagul Roşu Braşov şi acolo m-am vindecat.

Cum aţi reuşit?

Păi s-a potrivit perfect. Stăteam în cantonament la Poiana Braşov de miercuri până duminică şi, în timp, acel aer de acolo m-a vindecat complet. În total am stat mai bine de un an şi jumătate pe bară, însă ulterior mi-a revenit şi am prins un sezon plin alături de Steagul Roşu, îmi mai revenisem. Tot nea Tinel m-a salvat.

Golul în poarta Rapidului care aproape l-a făcut să plângă

Aţi evoluat şi împotriva Rapidului acolo. Nu a fost ciudat?

O, ba da! Chiar una dintre cele mai neplăcute amintiri se leagă de un meci cu Rapid. Am dat un şut de pe la 35 metri şi Rică a scăpat-o în poartă. A fost un sentiment ciudat, nu m-am putut bucura de acel gol. Ba chiar ajunsese să îmi pară rău că am şutat, îmi venea să plâng! Noi am bătut cu 3-1 atunci şi îmi amintesc că la scurt timp după acel meci s-a lăsat şi Greavu. El juca atunci la Rapid, dar în meciul cu noi s-a văzut că îmbătrânise…

Pe urmă aţi jucat la Dinamo. Nu aţi avut probleme cu suporterii Rapidului?

Nici vorbă! Era un respect imens. Eu nu am plecat cu scandal de la Rapid, aşa s-a nimerit… Să mă îmbolnăvesc atunci când eram la apogeu. Din păcate… Pe urmă m-am întors chiar în Giuleşti. Dar îmbătrânisem, aveam aproape 30 ani, echipa nu mai avea aceeaşi calitate şi nu am mai avut aceleaşi rezultate. Dar cu suporterii nu, nu am avut vreo problemă.

Nichi Dumitriu, ghinionistul de serviciu când a venit vorba de naţională

Am vorbit, în general, despre momentele frumoase de neuitat pe care le-aţi trăit la Rapid. Care sunt regretele carierei?

Cel mai mare este că m-am îmbolnăvit, aşa cum ţi-am zis, când eram în vârf de formă, şi am ratat Cupa Mondială din 1970… În locul meu s-a dus Sandu Neagu, care a jucat excelent de altfel, dar cred că puteam juca şi eu acolo. Când a venit însă vorba de echipa naţională mereu am avut ghinion. Nici la Olimpiada din 1964, de la Tokyo, nu am jucat. Eram în lot, dar mi-am dislocat umărul la un antrenament dinainte şi am văzut toate meciurile din tribune, cu poloiştii. Apoi, în 1967, trebuia să primesc Globul de Argint, premiul acordat celui mai bun fotbalist român. Dar ghici ce! A pierdut România 7-1 cu Elveţia şi nu mi-au mai dat nimic… Eu nici măcar nu am jucat în meciul ăla că, din nou, aveam probleme medicale. Fusesem accidentat la gleznă…

Nichi Dumitriu a fost dorit de Beşiktaş şi Olympiacos

De asemenea nici în străinătate nu aţi jucat. Aţi avut oferte?

Da, au fost. În 1963, presa din Turcia, aşa cum mă informase un prieten, scria că mă doreşte Beşiktaş. Pe mine şi pe Todor. Care, în opinia mea, a fost unul dintre cei mai buni portari români. Eram foarte tânăr atunci. La mine însă nu a ajuns nimic mai mult, decât ceea ce era tipărit pe ziarul de acolo. O discuţie serioasă a fost în 1970, când Olympiacos a vrut să mă transfere. Dar nu am fost lăsat să plec, mi se spunea: <<Eşti nebun?! Pentru asta îţi trebuie aprobare de la Ceauşescu!>> Puiu Ionescu a avut mai mult noroc, l-a ajutat un ministru să plece în Germania. Pe urmă, la 31 ani, am avut ocazia să merg tot în Turcia, la o echipă de acolo. Numai că băgaseră ei două reguli. Fie să fi jucat în ultimul an la echipa naţională, fie să am până în 30 de ani. Din păcate, le-am ratat la mustaţă pe ambele…

Un-doi cu steagul din afara terenului

Aţi avut ceva ghinion…

Da, dar asta este. Acum că tot pomenim de amintiri, trebuie să mai amintesc una. Mai mult hazlie decât plăcută sau neplăcută. Noi aveam vreo opt meciuri fără înfrângere şi mergeam la Galaţi pentru <<al nouălea val>>, aşa îi spuneam. Dar am pierdut într-un mod incredibil. Pe atunci, mijlocul terenului era demarcat cu două fanioane, pe laterale. Şi un jucător de-al lor a făcut un-doi cu fanionul şi s-a dus direct către poarta noastră şi a dat golul cu care am pierdut. Însă ele nu erau poziţionate ca la corner, pe tuşă! Nu, erau la jumătate de metru – un metru în afară, aşa că golul nu avea cum să fie validat. Trebuia dat aut. Degeaba am protestat însă noi, că nu ne-a ajutat cu nimic!

Numele dumneavoastră este Emil Dumitriu. De unde pseudonimul de Nichi?

Aparent nu are legătură, dar îţi explic imediat logica. Tatăl şi naşul meu erau un pic chercheliţi la botez şi au zis: <<Băi, şi eu Nicolae, şi tu Nicolae… N-o să îi punem la băiat tot aşa! Îi punem Emil, dar să fie şi Nichi!>> Practic, de la ei provine acest nume, chiar dacă nu figurează în certificat.

Nichi Dumitriu: „Mai bine o bară frumoasă decât un gol urât”

Cum aţi ales să vă stabiliţi în Grecia?

În 1978, m-am căsătorit cu o grecoaică. Eu eram antrenor la o grupă de juniori a lui Dinamo, iar ea pregătea echipa de handbal Progresul. După căsătorie, din cauza originilor ei, mereu aveam probleme când să plec din ţară. Mă tot opreau la aeroport… De aia am decis amândoi să ne mutăm în Grecia, că e mai bine. Şi, slavă Domnului, am luat decizia potrivită! Am reuşit să ne facem aici patru case, să ne asigurăm o bătrâneţe liniştită, cum nu ştiu dacă am fi putut avea în România…

Sunteţi celebru şi pentru o vorbă care a rămas adânc scrisă în istoria fotbalului giuleştean: „mai bine o bară frumoasă, decât un gol urât!” De unde a pornit?

Florian Pittiş a fost cel care a evidenţiat-o, care a pomenit-o demult, amintindu-şi că eu i-am spus-o. Logica din spatele ei este simplă. La meciurile noastre de acasă veneau 80.000, 90.000 de oameni când jucam pe 23 August, la cuplaje. Ne doream ca suporterii să se bucure de spectacol. Iar eu cum eram fotbalist de creaţie, ştiam ce înseamnă să vezi lucruri frumoase pe teren. Ştiam că asta face parte din folclorul Rapidului. Că întotdeauna o prestaţie artistică primează în faţa unei victorii insipide. De aici a pornit totul şi uite că a rămas o frază istorică pentru Rapid.

„Messi n-a avut chef de World Cup… Se gândea la copilul de acasă”

Aţi jucat mereu pentru suporteri?

Se poate spune şi aşa. Mai ales în deplasări. De exemplu, când mergeam cu trenul la Petroşani sau în oricare alt oraş, făceau totul să fie alături de noi! Stăteau pe culoare, chiar dormeau acolo, numai să călătorească alături de favoriţii lor. Erau cel puţin 200-300 care veneau aşa. Ei, cum să nu joci pentru ei?! Să le aduci bucurie, să le dovedeşti că le respecţi fidelitatea, că îi apreciezi. Uite, de Argentina mie îmi pare rău că a fost eliminată de la World Cup 2018 în primul rând pentru cei 15.000 de suporteri. Este îngrozitor să călătoreşti în număr atât de mare, de la Polul Sud la Polul Nord şi să fii dezamăgit astfel…

Sunteţi fan Argentina?

În primul rând sunt mare fan al lui Messi. L-am urmărit mereu, iar la Barcelona erau unele meciuri în care închideam televizorul! Aveam aşa emoţii încât nu mă puteam uita la meciurile lui. Acum nu am avut deloc… Am văzut ce chef are de World Cup 2018… Cred că nu se gândea decât cum să ajungă mai repede acasă, la copilul lui de câteva luni. Nu l-am simţit deloc motivat.

Nichi Dumitriu: „Cel mai slab turneu final din istorie!”

Aşadar sunteţi la curent cu tot ce mişcă la World Cup 2018!

Glumeşti?! N-am pierdut vreun meci! Şi dă-mi voie să îţi spun că e cea mai modestă Cupă Mondială dintre toate pe care le-am văzut! Şi am văzut câteva. Calitatea fotbalului de la World Cup 2018 lasă foarte mult de dorit. Poate doar cele din anii ’30, pe care nu le-am văzut să fie sub, deşi nu cred. Îţi şi dau un exemplu. Pentru ce a făcut Löw cu Germania ar trebui băgat la puşcărie! Cum să îl laşi acasă pe Sane?! E doar vina lui că naţionala lor s-a făcut de râs. Fotbalul e parcă tot mai slab. Am spus cu mulţi ani în urmă că fotbalul va ajunge ca handbalul, să se apere echipele cu zece jucători. Mulţi au spus că sunt nebun atunci, eh uite că s-a ajuns la vorba mea!

Şi nu mereu cu rezultate…

Păi uite exemplific acum din nou Argentina. Apărătorii lor încercau să dribleze mai mult decât mijlocaşii, ceea ce nu este posibil! Numai că problema e că cel mai des pierdeau mingea… Este inadmisibil!

Nu a mai fost pe Giuleşti de mai bine de un deceniu

Pe Giuleşti de când nu aţi mai fost?

Oho… Să fie vreo zece ani! Am fost, ţin minte, la un meci cu Puiu Ionescu. Chiar dacă nu ştiu exact care… Acolo l-am cunoscut pe Mircea Geoană. De el mi-a zis Puiu, că e mare om politic. Eu, trăind în Grecia, nici nu-l ştiam, îţi dai seama. Cam acestea sunt ultimele mele amintiri de pe stadionul pe care am jucat atâţia ani.

Ca să recapitulăm, înţelegem că cel mai mult i-aţi admirat pe Ozon, Hagi şi Messi! Este corect?

Perfect adevărat! Sunt fotbaliştii care m-au marcat cel mai mult. Iar din tenis îi admir pe Roger Federer şi Simona Halep. Din punctul meu de vedere sunt sportivi excepţionali. Simona şi-a îmbunătăţit foarte mult condiţia fizică, dar şi tehnica în ultimul timp. Mai ales că la acest din urmă capitol nu excela. Uite însă că munca, antrenamentul, i-au permis să ajungă la un nivel excelent!

Îi plac tenisul şi atletismul

Pe lângă fotbal şi tenis mai urmăriţi şi alte sporturi?

Da, în egală măsură am trei sporturi favorite. Fotbal, tenis şi atletism. Nu e neapărat o ordine a lor. Bine, normal, fotbalul are un loc special. La atletism l-am admirat mult de tot pe Usain Bolt, dar acum, că s-a retras, nu prea pot spune că îmi mai place cineva în mod deosebit.