PARADOXUL de a fi singur împotriva tuturor: de ce NU m-am putut bucura de golul marcat de o legendă a Rapidului, împotriva celei mai URÂTE echipe!
Inspirat de poveștile din revista „100 de motive să iubești Rapidul”, editată de Gazeta Sporturilor cu ocazia centenarului, mi-am reamintit de unul dintre cele mai frumoase momente trăite de mine „pe viu”, în calitate de suporter alb-vișiniu. Paradoxal, meciul respectiv s-a jucat pe cel mai urât stadion din lume, Ghencea, iar eu NU m-am putut bucura la golul uneia dintre legendele noastre, Daniel Pancu. De ce? Pentru că am fost omul potrivit la… locul nepotrivit! Adică singur împotriva tuturor, mai pe înțelesul tuturor rapidiștilor.
Pe 2 mai 2011, la nici trei luni de când mă angajasem pentru prima oară în presă, m-am trezit în situația de a fi SINGUR în redacție, în momentul în care a „explodat”unul dintre cele mai tari breaking news-uri din lume: Osama bin Laden a fost ucis de americani! Sigur că era o știre, poate chiar Știrea ultimilor ani, la nivel mondial, deci nu se punea problema să nu o preiau. Însă, în doar câteva minute, am urcat-o în deschiderea ediției online a ziarului, am trimis-o prin newsletter către toți abonații, am share-uit-o pe Facebook și am publicat-o și pe site-urile partenerilor noștri (inclusiv ProSport, de unde e și fotografia de mai sus).
Șeful meu de atunci, care între timp a devenit, probabil, cel mai credibil jurnalist de televiziune din România, a fost impresionat de… rapiditatea mea (dovada că nimic nu e întâmplător!) și a decis să mă recompenseze. Când a ajuns la birou, mi-a înmânat invitația lui la Steaua – Rapid, el nefiind nici pe departe un microbist înrăit. Toate bune și frumoase, doar că biletul era… într-una dintre lojele roș-albastre! Și iată-mă ajuns la meci, înconjurat de sponsori ai steliștilor și alți susținători „la patru ace”.
Până în minutul 70, m-am „camuflat”cu ușurință, întrucât meciul a fost cam plictisitor și, oricum, statutul celor din jurul meu nu le permitea să se comporte ca în „celebra”peluză care azi e plină de tricouri negre. Dar a venit șutul respins în față de Tătărușanu și reacția… rapidă a lui Pancu, care a pus capul din plonjon și a marcat singurul gol al meciului. Deși bucuria mea era maximă, întrucât o legendă a Giuleștiului tocmai marcase pe terenul celei mai mari rivale, am avut inspirația de a fi rezervat. M-am uitat în jur, la fețele descumpănite, și cred că am și rostit printre dinți, cu maximum de ironie și mimând dezamăgirea: „Ce ți-e și cu Pancu ăsta!”.
La ieșirea din stadion, pe trepte, m-a sunat șeful meu să mă întrebe cât a fost scorul. „A bătut Rapidul, voiam să vă sun și eu, dar după ce mă mai îndepărtam puțin”, i-am răspuns, nefiind, din nou, nicio legătură între tonul meu calm și ceea ce simțeam în sufletul alb-vișiniu. Retrăind momentul acum, la mai bine de 12 ani distanță, îmi dau seama că se poate face o paralelă mai mult sau mai puțin inspirată: Pancu a fost „pușcașul marin” care nu i-a dat nicio șansă „victimei” sale, iar eu a trebuit să preiau 0,1% din stăpânirea de sine a lui Barack Obama, când a dat marea veste națiunii.
Nu știu care a fost golul Rapidului cu Steaua/FCSB la care am țipat cel mai tare: cel al lui Moldovan din „sfertul” blestemat, foarfeca laterală de senzație a lui Săpunaru, înainte de fuga rușinoasă a adversarilor noștri din cauza unei biete brichete, sau reușita de anul acesta a lui Albu, care a ridicat Giuleștiul în aer și a făcut dreptate în clasamentul final al Superligii. Dar știu că, așa cum îi șade bine unui suporter al celei mai nebune echipe din România, a existat și un moment, unic, în care NU m-am putut bucura de golul înscris de o legendă vie, pe stadionul marii rivale!
