Zeno Bundea a fost om de bază la Rapid în 1998 şi 1999, atunci când echipa a cucerit Cupa şi titlul. Sosit în Giuleşti cu doar câteva săptămâni înaintea lui Pancu, orădeanul era la început mai iubit de public decât omul care peste ani avea să fie considerat una dintre cele mai mari glorii din istoria clubului de lângă Podul Grant. Ajuns la aproape 38 de ani, Bundea joacă acum de plăcere la nivelul diviziei D şi a acceptat cu mare plăcere să ofere un interviu exclusiv site-ului 1923.ro. Fireşte, acesta a depănat amintiri din perioada în care juca în Giuleşti, dar a vorbit şi despre anii petrecuţi în Germania sau Rusia.
Salut, Zeno! Ce mai faci?
La Oradea, mai joc şi eu fotbal de plăcere, în liga a patra. Mă antrenez de două ori pe săptămână şi mă duc la meci. Am îmbătrânit şi eu, nu pot avea alte pretenţii acum (râde).
Crezi că ai putea ajuta Rapid în liga a doua?
Nu… Chiar dacă sunt de o seamă cu Pancu, de exemplu, el n-a oprit vreun moment cariera de jucător profesionist. Eu ar trebui să reîncep antrenamentele serioase şi nu ştiu dacă m-ar mai ajuta muşchii. E adevărat că nivelul din liga secundă este destul de scăzut, dar asta nu înseamnă că fac eu faţă să joc acum. Mai ales la Rapid, unde lumea nu are răbdare, vrea rezultate imediate. Este şi normal să se întâmple asta, până la urmă!
Sunt aproape două decenii de când ai ajuns la Rapid. Îţi mai aduci aminte acea perioadă?
Cum să nu?! Păi eram un puştan, jucam în liga a doua la FC Bihor şi când am aflat că mă doreşte Rapid, n-am stat vreo clipă pe gânduri. Atunci nu erau pretenţiile financiare de acum. Am ştiut să nu mă întind mai mult decât îmi e plapuma. Jean Pădureanu, care a fost o scurtă perioadă preşedinte în Giuleşti, m-a dorit cel mai mult. Practic el m-a adus. Plus că debutul a fost aparte. Primul meu meci la Rapid a fost în Giuleşti, împotriva lui Dinamo. Am intrat pe parcurs, i-am bătut cu 2-1, iar eu m-am mişcat bine. Toţi m-au felicitat. Aveam mari emoţii, dar au trecut repede.
Primul tău gol l-ai marcat împotriva Stelei. Ţi-l aminteşti?
Parcă da… Vag… Cred că a fost cel din Ghencea, când am egalat la unu, dar până la urmă am pierdut. Am momente mai importante de ţinut minte din perioada petrecută în Giuleşti, decât acela (zâmbeşte).
Care sunt cele mai plăcute?
Finala din 1998, a Cupei României, pe care am câştigat-o în faţa Craiovei, dar şi meciul ăla pe care l-am câştigat cu Craiova în 1999, acasă, în etapa a 33-a. Am devenit matematic campioni, după 32 de ani… Încă aveam sechele după partia din urmă cu un an şi prin minutul 75, când a scăpat Hrib singur cu Lobonţ am înlemnit. Bine însă că s-a terminat cu bine şi am sărbătorit aşa cum se cuvine.
Şi momentele plăcute şi cele neplăcute ale tale de la Rapid se leagă de Craiova!
Da, să ştii! Păi în 1998, când am pierdut titlul la ei… Aoleu, ce durere a fost… Cât de demoralizaţi am fost. Nu ştiu dacă se gândea cineva că ne putem reveni atât de repede şi bine pentru următorul an. Dar uite că totul a ieşit bine! Însă la momente negre în cariera mea la Rapid aş menţiona şi finala Cupei din 1999, când am pierdut la 11 metri împotriva Stelei, iar eu am rata. Dacă luam acel trofeu, puteam câştiga primul event oficial din istoria clubului…
Cine îţi erau cei mai buni prieteni la Rapid?
Eram o gaşcă de puştani, care stăteam mai mult împreună. Îi pot aminti aici pe Pancu, Iencsi, Lobonţ, dar şi pe Bugeanu, Dumnezeu să-l ierte…
Cota ţi-a crescut enorm după ce ai jucat atât de bine la Rapid. Totuşi, ai plecat doar în liga a doua germană…
Da, eram tânăr, m-am grăbit puţin. Nea Mircea Lucescu chiar m-a sfătuit să am răbdare, să nu mă grăbesc, că pot să joc la un nivel mult mai înalt dacă rămân la Rapid. Uite, acum dacă ar fi să sfătuiesc şi eu un jucător tânăr, i-aş zice să facă ceea ce n-am făcut eu, fiindcă toate vin de la sine, la timpul lor. M-au tentat însă cei de acolo, dar echipa a retrogradat în liga a treia după doar un an şi m-am întors la Rapid. Am semnat însă pe un an, iar în iarnă nu m-am înţeles la prelungirea contractului, aşa că am ales să merg iar în liga a doua din Germania. Dar pentru că în alea şase luni ei nu se mai bazau pe mine, am căzut de comun acord să joc la FCM Bacău până mi se termina înţelegerea cu Rapid.
Ai jucat şi pentru o echipă la modă acum, Zenit Sankt Petersburg. Cum a fost acea experienţă?
Zenit nu era atunci la nivelul actual… Însă începuseră investiţiile importante şi patronul îmi spunea că obiectivul lor e să detroneze echipele din Moscova. Uite că au reuşit! Eu n-am jucat foarte mult acolo, fiindcă nu mi-a plăcut. Nu m-am acomodat. Oamenii au dorit foarte mult să rămân, mi-au zis că mă împrumută la o echipă mai slăbuţă, să capăt încredere, să mă adaptez, însă am ales să nu rămân. Pur şi simplu nu mă simţeam în largul meu.
În 2008 ai venit pe Giuleşti în postura de adversar, cu Universitatea Cluj, şi ai marcat pentru un rezultat surprinzător, 2-1 pentru voi, având în vedere că echipa ta era pe ultimul loc, iar Rapid se bătea la titlu. Ai avut vreo urmă de regret că, poate, ai contribuit la ratarea titlului, prin golul tău?
Este singurul gol pe care l-am marcat împotriva Rapidului, într-adevăr… Rău nu mi-a părut, fiindcă jucam pentru echipa mea atunci, şi trebuia să-mi apăr şanse fiindcă ei mă plăteau. În plus, acea partidă era printre primele din retur şi nu mă gândeam că Rapid nu se poate redresa. Bine, având în vedere că noi am retrogradat până la urmă, iar Rapid a ratat titlul, am regretat puţin… În sensul că nu voiam să ştiu că sunt tocmai eu cel care a pus o piedică echipei la care mi-am petrecut cea mai frumoasă parte din carieră.
Vii des pe Giuleşti?
Din păcate nu, fiindcă stau în Oradea, dar lucrurile s-ar putea schimba curând. E foarte posibil să mă apuc de şcoala de antrenori şi atunci voi sta mai mult prin Bucureşti. Aşadar, voi veni mai des la meciurile Rapidului. Rămâne echipa mea de suflet, iar pe Giuleşti… Mă simt exact ca acasă! Mă iau fiorii când intru pe acel stadion şi aud publicul cântând!
