Viorel Kraus (75 ani) îşi aduce perfect aminte debutul de la Rapid. Fost atacant în echipa de aur din anii ’60, ardeleanul născut în judeţul Alba şi-a terminat cariera din postura de… fundaş central, „debutul” consumându-se chiar împotriva lui Dobrin, cel despre care spune că este cel mai valoros fotbalist alături de care a jucat. Viorel Kraus a stat de vorbă cu echipa 1923.ro, iar noi vă invităm să citiţi în continuare un interviu spumos cu omul care nu s-a putut bucura din teren de acel 0-0 istoric pe care Rapid l-a reuşit la Ploieşti în 1967, suficient pentru câştigarea primului titlu oficial.

A trecut aproape jumătate de secol de când aţi plecat de la Rapid! Cum vă amintiţi cei şapte ani jucaţi în Giuleşti?

A fost o perioadă extraordinară! Am venit de mic şi unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat a fost să nu-mi subestimez vreun adversar! Am debutat în 1961, luna august, într-o victorie cu 3-0 împotriva Minerului Lupeni. Am dat atunci eu gol, au mai marcat Ozon şi Leahevici. N-o să uit clipele alea. La scurt timp însă, am jucat finala Cupei împotriva Arieşului Turda. Echipă care n-a jucat în istoria ei în prima divizie, dar care ne-a luat trofeul după ce ne-a întors de la 1-0 la 2-1. Eram consternaţi şi de atunci am învăţat să tratăm cu seriozitate fiecare adversar, indiferent de nivelul la care joacă. Aş putea spune că este cea mai mare dezamăgire pe care am trăit-o la Rapid.

Cum aţi ajuns în Giuleşti?

Am fost în două tabere la Râmnicu Vâlcea pe vremea în care eram junior şi acolo am fost remarcat, însă până la 21 de ani am jucat în ligile B şi C. Prima dată la Progresul CPCS Casa Scânteii, unde am debutat la 16 ani. Numai că echipa asta juca în B fără cumulare de puncte. Era formaţie de juniori, era ca un sparring partner. La un moment dat însă, am făcut discopatie lombară, dar un coleg de-al meu de la echipă, Sabin Bâscă, care era din Ocna Mureş, mi-a recomandat să merg acolo la tratament, să fac recuperarea. Condiţiile au fost foarte bune şi în câteva luni mi-am revenit bine.

Apoi v-aţi întors la Rapid?

Nu, nu! Preşedintele echipei din localitate m-a plăcut atât de mult încât mi-a propus să rămân să joc la ei până mă fac bine, să mă gândesc… Ei jucau în C, nu ştiam ce să zic. Dar el mă voia atât de mult, încât înainte de Crăciun mi-a dat o primă de 5000 de lei şi a trimis un camion cu lemne la mama acasă, că era frig rău! Kiss îl chema pe preşedinte, nu-l voi uita toată viaţa! Când i-am dat mamei 3000 de lei, a rămas interzisă. Adică salariul ei era, ca să-ţi faci o idee, de 237 de lei! Primisem o sumă uriaşă, nu-i venea să creadă. Aşa am rămas până la urmă acolo să joc cam un an şi jumătate.

A fost totuşi un pas în spate să jucaţi în liga regională…

Nu, pentru că eram tânăr, aveam timp să demonstrez. Şi chiar aşa a fost, fiindcă după am plecat iar în B, la Câmpia Turzii. Acolo se dusese antrenor Şoni Pop, cel care mă ştia de la selecţiile de la Râmnicu Vâlcea. Era din Oradea el şi m-a dorit neapărat. Am mers acolo şi am dat în singurul sezon pe care l-am jucat 27 de goluri, aşa am atras din nou atenţia Rapidului. După ce s-a încheiat campionatul, în vară am mers în tabăra de tineret de la Câmpina. Acolo a venit Bârsu, care era la juniori la Rapid, şi m-a întrebat: „Vrei să joci la Rapid?!” Normal, eu am răspuns afirmativ, iar el mi-a spus să-l duc la directorul combinatului din Câmpia Turzii, pentru a cere permisiunea să mă ia. Stanatiev se numea acesta.

Au fost dificile negocierile?

Nici vorbă! Oamenii de acolo au fost foarte înţelegători cu mine şi m-au lăsat să plec pentru binele meu, fără vreo pretenţie financiară. A fost ceva formidabil! Ajunsesem să joc cu Titus Ozon în aceeaşi echipă, unul dintre idolii tinereţii mele. Eram atât de entuziasmat, îl respectam enorm. Păi eu le căram sacoşele lui şi lui Take Macri, dar şi pe a mea. Chiar dacă ei nu voiau să mă lase. Plus că Ozon era un om extraordinar, mereu ne motiva şi ne încuraja pe ăştia tineri!

Puteţi spune că Ozon este cel mai mare fotbalist alături de care aţi jucat?

Ozon a fost un fotbalist uriaş, avea toate calităţile! Dar ca să fiu sincer, pe primul loc în topul ăsta am să-l pun pe Gicu Dobrin, alături de care am jucat la FC Argeş. Un talent nemaipomenit şi mă bucur că am avut şansa să joc alături de el.

Putea lua Rapid, în acea perioadă, mai mult de un titlu?

Da, din punct de vedere valoric se putea lua fără vreo problemă, dar, din păcate nu a contat numai asta. Plus că am pierdut şi noi aiurea uneori. Păi un titlu l-am pierdut, dacă nu mă înşel în 1965, la Braşov, când am cedat cu 1-0 la o neatenţie a noastră în careu, la un corner executat de ei. Asta numai ce-mi amintesc acum, repede.

De ce aţi plecat de la Rapid în 1967, la doar 27 de ani?

În acea perioadă suferisem o serie de accidentări serioase. Meciul de la Ploieşti, când am luat oficial titlul l-am văzut din tribună, cu piciorul în ghips, fiindcă făcusem ruptură de cvadriceps. Nu credeam că-mi mai revin, aveam probleme şi cu moralul. Am plecat de la Rapid, însă a venit oferta de la FC Argeş, iar acolo mi-am relansat cariera. A fost o alegere bună, iar la Rapid a fost cedat la schimb Ion Pop.

Aţi ieşit vicecampion, iar apoi aţi mers în Turcia la Altay Izmir. Cum v-au ochit turcii?

Am jucat împotriva lor în Cupa Oraşelor Târguri şi le-a plăcut de mine. Am mers acolo alături de fratele Ion Motroc. Păi, ca să vezi cum eram percepuţi, după antrenamente, la care participau sute de fani, stăteam să mai exersăm. Eu centram, Nelu trăgea din foarfecă. Aşa mult le plăcea oamenilor că ne rugau să stăm mai mult acolo, să ne vadă execuţiile.

Pe finalul carierei aţi jucat la Sportul Studenţesc… fundaş central! De unde această schimbare radicală?

Când am mers la Sportul Studenţesc, acolo antrenor era bunul meu prieten Nelu Motroc. El m-a rugat să vin să-l ajut şi eu l-am întrebat dacă e sigur că are nevoie de mine. Răspunsul lui a fost următorul: „Sunt sigur că mă vei ajuta şi, mai mult, sunt ferm convins că vei fi mâna mea dreaptă!” M-a convins repede cu aceste vorbe, aşa că am mers acolo. Mai venise şi Jamaischi. Înaintea unui meci cu FC Argeş, se accidentaseră mai mulţi fundaşi centrali, iar Motroc m-a întrebat dacă joc acolo. Nu evoluasem vreodată! I-am zis: „Aoleu! Păi mă face Dobrin avion!” Până la urmă am intrat, am jucat impecabil, s-a terminat 0-0, iar eu am fost desemnat omul meciului! M-a şi felicitat Dobrin după meci. Atunci mi-am zis, mai în glumă, mai în serios, că dacă jucam aşa de la începutul carierei, ăsta era postul meu!

Care este cel mai reuşit meci al dumneavoastră la Rapid?

Aici l-aş pune pe cel cu CCA, din Cupa României, din 1961, chiar printre primele mele disputate la Rapid. Am bătut cu 2-0 în semifinale, iar eu am jucat foarte bine şi i-am şi dat gol lui Voinescu. Da, ăsta e, fără îndoială, cel mai bun meci al meu la Rapid.

Aveţi o amintire deosebită de la Rapid?

Oho! Sunt foarte multe! Dar acum, că tot a venit vorba de CCA sau Steaua, îmi aduc aminte un episod legat de şicanele pe care ei ni le făceau. Înaintea unui meci cu ei, un căpitan şi doi soldaţi au venit în cantonamentul nostru, să ne zică să ne prezentăm vineri la unitate, când noi duminică aveam meci. Când a auzit asta, nea Tinel Stănescu, care era crescut în cartiere mai rău famate, s-a dus la căpitan să-l înjure, să-l scuipe, nu putea să conceapă aşa ceva! Până la urmă, după trei ore de negocieri, ne-au dat drumul fără să ne mai facă ceva. Iar pe teren i-am bătut cu 1-0, să ne răzbunăm. Altă dată, tot aşa, timp de două ore ne-au pus numai drepţi, pe loc repaos! Iar când să plecăm, trebuia să o facem cu stângul, dar Năsturescu a greşit piciorul şi ne-au mai ţinut două ore!

Mai mergeţi la meciurile Rapidului?

Da, dar rar… La astea importante mai mult. Dar merg la tribuna a doua, îmi iau eu bilet acolo. Păi o dată, în urma unui eveniment, conducerea ne-a dat, chipurile, invitaţii pe viaţă la tribuna I. Dar la primul meci la care am mers cu ea, oamenii de pază mi-au zis că nu e valabilă. Ce era să fac? Să mă cert cu ei? Le-au zis suporterii că sunt Viorel Kraus, fost campion cu Rapid, dar degeaba. Am fost dezamăgit atunci, aşa că prefer eu să mă duc pe cont propriu.