Ion Motroc este unul dintre cei mai importanţi oameni din istoria Rapidului. Ca jucător, a evoluat în Giuleşti 9 ani, timp în care a cucerit un titlu de campion, în 1967. Primul oficial din istoria clubului. Şi ca antrenor şi-a făcut datoria în Giuleşti, câştigând Cupa din 1975, deşi echipa se afla în liga a doua. A eliminat atunci Steaua, Dinamo şi Craiova pe traseu, iar la finalul sezonului a revenit cu formaţia giuleşteană şi în prima divizie. În total, Motroc şi-a petrecut trei sezoane legate pe banca Rapidului, ceea ce este o performanţă demnă de menţionat, având în vedere standardele înalte şi apele tulburi care s-au împletit în întreaga istorie a Rapidului. Omul născut în Giuleşti şi care a plecat de la Dinamo ca să-şi vadă visul cu ochii, a acceptat un dialog exclusiv pentru 1923.ro, pe care noi vi-l redăm cu mare plăcere!
Domnule Motroc, cum aţi ales să veniţi de la Dinamo la Rapid?
Ştii ce înseamnă să renunţi la 2750 lei pe lună, pentru 590 de lei? Uite asta am făcut eu atunci. Doar că nu am pus vreodată banii pe primul plan. Eu m-am născut şi am trăit în Giuleşti. Îi simţeam pe spectatori, mi-am dorit tare mult să joc în faţa lor! Iniţial am fost la Dinamo fiindcă ei aveau altă forţă pe vremea aia, însă până la urmă mi-am dat seama că tot acasă e mai bine. Când eram copil mă duceam la meciuri şi mă uitam prin gard la antrenamente, tot, am crescut lângă echipă.
Chiar atât de specială vi s-a părut de atunci atmosfera pe Giuleşti?
Da! Pentru că jucătorii Rapidului întotdeauna jucau pentru suporteri, era o simbioză nemaipomenită între cele două părţi. Fotbaliştii mereu se descărcau prin joc, puneau în rpactică toate giumbuşlucurile pe care le făceau la antrenamente şi, culmea, le şi ieşeau.
Dumneavoastră aţi prins, copil fiind, şi echipa din perioada interbelică. Vă amintiţi când a fost bombardat stadionul?
S-a întâmplat în 1944, cred. A căzut peluza nord şi o parte din tribuna a doua, însă a fost recondiţionat rapid, chiar dacă cele două porţiuni nu au fost reconstruite atunci. Era interesul lor, fiindcă lumea venea la meci, stadionul se umplea şi era o importantă sursă de venit. Asta în ciuda faptului că biletele erau foarte ieftine. Un bilet la meci costa cât unul de tramvai, dar aşa venea lumea pe stadion, mai ales cei fără bani. Unii preferau să vină pe jos, fiindcă n-aveau bani şi de tramvai şi de intrare. Niciun sacrificiu nu era prea mare pentru Rapid.
Care au fost modele dumneavoastră în fotbal?
Mi-au plăcut din copilărie jucătorii eleganţi, iar pe primul loc la capitolul ăsta îi voi trece pe Piţi Apolzan şi Costică Marinescu. Ei au fost cei după care m-am inspirat în carieră şi cred că am făcut o treabă destul de bună.
Aţi dat un singur gol cât aţi jucat la Rapid, vi-l mai amintiţi?
Ştiu că am marcat cu Steaua sau cu Dinamo. Nu mai ţin minte exact adversarul, însă a fost unul important şi foarte frumos. L-am dat din foarfecă şi ştiu că la acea vreme a fost votat cel mai frumos gol din ultimii zece ani. Era ceva obişnuit atunci să lovesc mingea din foarfecă. Când jucam alături de Greavu şi Macri, făceam cel puţin 20 de foarfece pe meci! Să-mi arătaţi acum măcar un jucător care loveşte mingea cu capul din plonjon şi îl mănânc! Atunci fotbalul era spectacol.
Sunteţi printre puţinii oameni din istoria Rapidului care au câştigat trofee atât din postura de jucător, cât şi din cea de antrenor. Pe care-l consideraţi mai important?
Ambele au o semnificaţie aparte pentru mine şi sunt la fel de importante. Titlul din 1967 a fost ceva de nedescris, mai ales că era primul titlu oficial din istoria clubului şi primul trofeu câştigat după un sfert de secol. A reprezentat încununarea carierei mele de fotbalist. Apoi, a fost Cupa câştigată în 1975, când eram în liga a doua. Am jucat trei finale, nu una! Am eliminat Dinamo, Steaua şi Unviersitatea Craiova, aşa că succesul a fost cu atât mai dulce.
De ce aţi plecat în 1977 de la Rapid?
Pentru orice antrenor, Rapid e un vis. Eu am antrenat acolo trei ani, dar apoi situaţia s-a complicat. Nu se mai acordau bani de la Ministerul Transporturilor pentru întreţinerea echipei. Ajunsesem să mergem cu trenul, jucam în aceeaşi zi, mâncam în tren şi ne şi întorceam. Fără cazare, fără nimic. Nu mai erau condiţii, nu mai aveam susţinere şi am decis că cel mai bine este să plec.
Care sunt cele mai neplăcute momente pe care le-aţi trăit la Rapid?
Au fost două meciuri în Cupă, pe care nu le voi uita vreodată. În 1961 am pierdut finala cu Arieşul, echipă de liga a doua, iar în 1967, când am fi putut face eventul, am fost eliminaţi în semifinale de Foresta Fălticeni, altă echipă care evolua în eşaloanele inferioare. Au fost două momente pe care doar la Rapid le puteam trăi.
Revenind la cariera dumneavoastră de antrenor… Aţi avut succes mai peste tot pe unde aţi antrenat. Secretul?
Domnule, eu ştiam să fac pregătirile cum trebuie. Păi tu ştii cum se face să testezi rezistenţa fizică a unui jucător? Dacă nu, îţi zic eu! Ce atâtea teste, dom’le?! Iei jucătorul îl bagi cu capul în butoiul cu apă sau îi prinzi un cârlig de nas şi aşa se vede cel mai bine. Cea mai bună metodă de a determina rezistenţa fizică este să vezi cum se comportă organismul lui în datorie de oxigen. E o metodă foarte eficientă!
