… ca niciodatã, cã dacã nu ar fi fost, nu aş fi avut ce sã vã povestesc acum!
A fost o fetiţã doritã şi iubitã de pãrinţii ei, aşa cum puţini copii au fost şi sunt doriţi şi iubiţi în aceastã lume. Copila Soarelui, nãscutã într-o zi de august, era întotdeauna în centrul atenţiei graţie drãgãlãşeniei, isteţimii, veseliei şi generozitãţii ei.
Tatãl fetiţei, ca orice bãrbat, şi-a dorit un fiu (pe care neglijenţa criminalã a medicilor l-a omorat la naştere); dar, mica lui prinţesã a reuşit sã îi aline durerea, sã umple golul şi sã ştergã amãrãciunea pierderii primului copil.
Pasionat de fotbal încã din copilãrie, de pe vremea în care bãtea mingia fãcutã din cârpe, pe maidanul de lângã fabrica de zahãr din Giurgiu, împreunã cu alţi copii de vârsta lui (între care şi cel care avea sã devinã portarul şi antrenorul legendã – nea Tinel “Zimbrul” Stãnescu), tatãl fetiţei era foarte trist pentru cã îşi imagina cã nu va avea cui sã transmitã dragostea lui pentru fotbal şi, mai ales, pentru echipa lui de suflet – Rapiduleţul.
Cât de mult avea sã se înşele!!!
Povestea noastrã adevãratã a început în ziua de 8 august 1954, ziua în care tatãl şi-a luat fetiţa de mânã şi au plecat împreunã cãtre stadion. Momentul acesta “istoric”, iniţiatic, a fost pregãtit cu multa grijã de pãrinţi, rude, vecini şi prieteni. Fetiţa, care împlinise în acea zi 3 ani, a fost îmbrãcatã cu o fustiţã din tafta de culoare “vişinã putredã”, un jupon alb ca laptele, garnisit cu dantelã finã, o bluziţã albã croşetatã din aţicã, la fel ca şi şosetuţele şi o pereche de pantofiori de lac vişinii, pentru care multã lume bãtuse Bucureştiul, de la un cap la altul, ca sã-i gãseascã. Pãrul blond, ca spicele de grâu, fusese “pus pe moaţe” şi era legat cu douã funde mari, una alba şi cealaltã cum altfel decât vişinie. Rezultatul a fost de-a dreptul spectaculos şi toatã lumea a cãzut de acord cã fetiţa noastrã era mult mai frumoasã şi mai elegantã chiar decât micuţa stea a cinematografiei americane – Shirley Temple.
Lumea se oprea pe stradã admirând-o, babele o scuipau “sã nu-i fie de diochi”, iar cei doi – tatã şi fiicã – treceau mai departe, primul mândru de copila sa, iar cea micã mândrã de prima pereche de pantofiori de lac, care strãluceau în bãtaia soarelui de îţi luau ochii şi pe care încerca, din rãsputeri, sã nu îi murdãreascã de praf sau sã nu îi zgârie.
Cred cã aţi ghicit deja cã fetiţa din poveste eram eu, alãturi de omul cel mai drag din viaţa mea – tata.
Din acea zi, în fiecare duminicã în care Rapidul juca în Bucureşti, în familia noastrã s-a instituit un ritual, care avea sã fie respectat cu rigurozitate, timp de 22 de ani.
Tata se scula la 5 dimineaţa, mãtura curtea sau dãdea zãpada (în funcţie de anotimp), pleca la piaţã şi, pânã se trezea mama, treburile casnice, care îi reveneau, erau gata. Apoi se ducea în magazia de lemne, îşi încãlzea apã, fãcea baie, se bãrbierea şi se primenea cu hainele curate, de duminicã.
Mama se trezea pe la şapte şi se apuca sã gãteascã, aşa încât masa de prânz sã fie gata devreme, pentru cã noi doi – tata şi cu mine – trebuia sã plecãm la stadion, spre marea ei supãrare.
Şi acum simt în gurã gustul supei cu gãluşti, îngrozitor de fierbinte, luatã direct de pe foc, al şniţelelor cu cartofi prãjiţi şi al plãcintei cu mere, pe care, abia scoasã din cuptor, o ambalam în hârtie ceratã şi o mâncam în tramvai sau pe stadion, în pauza meciului.
Drumul din cartierul Dãmãroaia la stadion era o mare aventurã, deoarece pentru orice copil aprecierea corectã a distanţelor şi a trecerii timpului reprezintã o mare problemã. În mod normal, drumurile mele zilnice nu depãşeau un perimetru de câteva sute de metri pânã la creşã, pânã în parcul Bazilescu, la cofetãrie sau la cinematograful din cartier, unde mergeam în duminicile în care Rapidul juca în deplasare. Aşa cã, atunci când tramvaiul trecea pe sub podul Constanţa şi intra pe Calea Griviţei mi se pãrea cã începem o cãlãtorie “peste mãri şi zãri”.
Dar supriza cea mare, a primului drum la un meci de fotbal, a venit în momentul în care am traversat – “à pied”, cum spune francezul – podul Grant. Cel vechi, acela care era construit din fier împletit ca o dantelã complicatã şi poduit cu scânduri, tocite de paşii miilor de oameni care treceau zilnic pe el. Podul Grant, despre care o sã povestim mai multe într-o poveste viitoare, pe sub care şerpuiau liniile de cale feratã şi treceau trenurile, şuierând în dreptul stadionului, cu un salut secret, cunoscut doar de cei de-ai casei. Ce spectacol grandios pentru ochii unui copil de 3 ani!
De atunci, au trecut (oare când?!) 58 de ani şi amintirile mele despre tata (pe care l-am pierdut mult prea devreme!), despre meciurile Rapidului, despre podul Grant, despre stadioanele bucureştene sunt atât de vii, de parcã totul s-a petrecut ieri.
Cã sã nu se piardã, am decis sã vi le dãruiesc vouã, mai tinerilor mei prieteni vişinii – Luca, Raluca şi altor copii zurlii!
Din mulţimea de poveşti am ales doar 11, deşi sunt atât de multe, un numãr magic, reprezentându-i pe cei 11 tineri atleţi, care formeazã o echipã de fotbal.
Şi pentru cã tot vorbim de numãrul 11, câţi dintre voi ştiţi de ce o echipa de fotbal are 11 jucãtori?! Rãspunsul îl gãsim undeva în Anglia, la Cambridge, prin anii 1600. Aceasta componenţã standard a fost propusã, pentru prima oarã în istoria fotbalului, de elevii colegiului Eton, deoarece în şcoala lor echipele de fotbal, care se întreceau într-un fel de campionat intern, erau formate din ocupanţii aceloraşi dormitoare ale internatului, care aveau …11 paturi!!
Vã propun sã mã însoţiţi pe drumul amintirilor vişinii, luându-ne ca motto versurile urmãtoare scrise în 1815:
“Flãcãi, dezbrãcaţi-vã şi daţi-i bãtaie, chiar de-i gerul cu dinţi
De va fi ghinionul sã cãdeţi într-un hal fãrã de hal,
Sunt lucruri mai rele în viaţã, decât rostogolitu-ntre spini
Şi viaţa, ea însãşi, nu-i decât un joc de fotbal.”
Marilena Bara
Bucureşti,
29 octombrie 2012
