Fără dubiu, nu a existat jucător care să-şi lase amprenta asupra istoriei postdecembriste a Rapidului precum s-a întâmplat în cazul lui Daniel Pancu. Legendarul atacant rapidist, care în trei luni va împlini 38 de ani arată aceeaşi poftă de joc pe care o avea şi în noiembrie 1996, atunci când a îmbrăcat prima dată tricoul Rapidului. Pancone a acceptat cu plăcere să ofere un interviu pentru site-ul oficial al clubului în care expune cele mai frumoase momente pe care le-a trăit în echipamentul alb-vişiniu.
Daniel, îţi mai aduci aminte primul meci jucat pentru Rapid?
Cum să nu?! Am pierdut cu Sportul, 2-0, la ei, iar Bogdan Andone a dat ambele goluri. Cred că era 1 noiembrie, dacă nu mă înşel. Terenul prost, mocirlă, dar aşa era atunci… La final, când am dat să plecăm spre Giuleşti, suporterii împingeau autocarul de ne legănam stânga, dreapta. Erau supăraţi pe noi, fiindcă nu jucasem bine deloc, era normal.
La scurt timp ai reuşit golul pe care îl consideri cel mai frumos din cariera ta, cel cu Universitatea Cluj. Cum ţi-l aminteşti?
Am dat multe goluri frumoase în cariera mea, dar ăla chiar e special. Am ridicat mingea de trei ori cu călcâiul peste adversar, apoi am tras din voleu. Chiar am făcut recent rost de filmare, fiindcă pe Youtube n-o găseam. Puţini ştiu însă că eu atunci jucasem după ce timp de zece meciuri fusesem trimis de Mircea Lucescu la echipa de tineret. A vrut să mă testeze, să vadă dacă am caracter. Am strâns din dinţi şi am jucat acolo, iar după nu m-a mai scos vreodată din echipă! Oricum, prietenii îmi spuneam că dacă dădea un aşa gol Zidane sau Maradona ar fi apărut ani la rândul la TV.
Cu Mircea Lucescu pe bancă, ai luat primul trofeu al Rapidului după 23 de ani. Cupa din 1998. Cum ai trăit acele momente?
A fost minunat! Câtigaserăm trofeul după acel meci de la Craiova, în care am pierdut titlul. Tot împotriva lor. Suporterii noştri au fost tare fericiţi şi ne-au făcut o primire de zile mari la Teatrul Giuleşti. Atunci a fost, practic, începutul erei de 15 ani în care Rapid a fost o forţă în permanenţă. Eră care, din păcate, pare că a apus în 2012…
Rămâne golul cu Dinamo din 1999 cel mai important din cariera ta?
Fără discuţie este unul dintre cele mai importante! Dacă nu băteam atunci, nu cred că mai luam titlul. Nu ştiu dacă egalul ne era suficient… Oricum, a fost minunat şi acel sezon, cu titlul câştigat după 32 de ani.
Unii au spus că greşeala lui Fouhami de la gol a fost deliberată, că a fost ceva necurat la acel meci…
Prostii! Să fim serioşi! Fouhami era pur şi simplu un portar slab şi atât tot. Cum să existe asemenea discuţii când Dinamo lupta cu disperare să ia campionatul? Mingea aia se ducea la fanion dacă nu intervenea el.
Când te-ai întors prima dată la Rapid, după experienţa de la Cesena, ai devenit “Panco Italiano”. Ştii cine te-a poreclit aşa?
Habar nu am! Şi eu m-am întrebat mereu! Ideea e că atunci era la modă hitul “Mambo No. 5” şi m-am trezit că galeria îmi spune astfel, dar cine a fost cu ideea, chiar nu ştiu!
Care sunt pentru tine mai importante în carieră. Golurile din poarta Stelei sau din ce a lui Dinamo?
Greu de spus… Cu Steaua am dat cinci, majoritatea au venit în victorii, dar nu au fost goluri hotărâtoare, decisive. Pe când împotriva lui Dinamo a fost cel din 1999, apoi din finala Cupei din 2002, pe care am câştigat-o cu 2-1. Oricum, pentru mine cel mai mare regret al carierei rămâne cel că nu am putut juca împotriva Stelei, în sferturile Cupei UEFA din 2006. Nu eram eu într-o formă prea bună atunci, dar când jucam împotriva lor mă transformam, dădeam totul indiferent de starea pe care o aveam!
Ai reuşit în două meciuri, cu Oţelul şi UMT, câte patru goluri. Te gândeai că vei reuşi atâtea într-o partidă la începutul carierei tale?
Păi dacă la juniori dădeam câte opt, nouă pe meci, îţi dai seama că da. Oricum, în perioada aia eram şi în vârf de formă. Dacă nu mă accidentam cred că băteam reordul de goluri înscrise în campionat cu 30 de etape. Am marcat 15 în 19 meciuri, după care m-am accidentat. Iar titlul de golgheter a fost câştigat de Cătălin Cursaru în ultima etapă când a marcat de două ori şi a ajuns la 17.
Acea accidentare nu părea gravă, dar totuşi ai lipsit mult în 2002. De ce?
Da, am avut o leziune musculară, iar domnul Copos vorbise cu domnul Ţiriac să mă trimită în Austria sau Germania la nu ştiu ce magician (râde), care trebuia să mă facă bine mai repede. Aşa bun a fost magicianul ăla, că în loc de trei săptămâni am lipsit două luni jumate şi n-am mai jucat deloc în acel sezon! (râde cu poftă)
Ai schimbat mereu numărul de pe tricou, ai jucat cu multe. Care este favoritul tău?
Păi 19. Cu ăsta am jucat la începutul carierei la Rapid şi mi-a rămas în suflet. Oricum, la anul voi lua alt număr, cu care nu am mai jucat. Iniţial mă gândeam între 9 şi 7, dar cu 9 am jucat destul la Beşiktaş, aşa că probabil voi opta pentru 7.
În 2006 a venit şi a doua revenire la Rapid. Nu ai avut alte oferte?
Oho, ba da! Eu puteam rămâne atunci la Beşiktaş, dar fiindcă am fost rezervă în trei meciuri m-am supărat şi am plecat. A fost greşeala carierei mele! Voia să mă ia Al Ittihad împrumut, că acolo era Anghel Iordănescu antrenor, dar el n-a mai rămas, aşa că n-am mai ajuns nici eu…
După încă doi ani te-ai întors iar în Giuleşti!
Da, atunci eram şi mai în formă. Îmi revenisem fizic, iar echipa era puternică. A fost însă un campionat ciudat, cu faza aia din cazul bricheta, în care am fost direct implicat. Am simţit multe lucruri necurate împotriva Rapidului. Nu doar în 2008, ci şi în 1998 şi 2006. Trei ani în care, după părerea mea, puteam să ieşim campioni! Multe echipe jucau împotriva noastră cu doi libero şi trei fundaşi centrali la marcaj, iar cu alţii doar la ofsaid… Asta e…
Te-ai gândit vreodată că ai să joci cu Rapid în liga a doua?
Nu! Sub nicio formă! Păi la ce perioade am prins eu la Rapid, ce jucători, ce antrenori, cum să mă gândesc că ajungem în liga a doua vreodată? Oricum, acolo nivelul era foarte scăzut, iar ca să fiu sincer m-am concentrat mai tare pe meciurile cu Clinceni şi Iaşi, adversarele directe la promovare, fiindcă în rest nu prea aveam cum să întâmpinăm probleme. Meciurile alea au fost pentru mine exact cum sunt cele cu Steaua sau Dinamo.
Înainte de retrogradare, la finalul acelui baraj controversat cu Chiajna, ai îngenunchiat şi ai mulţumit divinităţii pentru victorie. Cum ai trăit acele clipe?
Wow! Ce moment a fost! Eram dezorientaţi, nu ştiam ce se întâmplă. Eu venisem direct din vacanţă, aveam cinci kile în plus, fiindcă nu făcusem decât cinci antrenamente, dar am jucat 120 de minute. A fost o reacţie de moment! Mă bucurasem ca şi cum am câştigat Liga Campionilor! Pentru noi, în momentele alea, părea că nu există viaţă şi în liga a doua. Tot ce conta era să jucăm în prima ligă.
Un gest superb ai făcut şi la finalul meciului cu Ceahlăul, din 2013, al 200-lea pentru tine în Liga 1, în tricoul Rapidului…
Da, am îngenunchiat şi am sărutat gazonul Giuleştiului! Nu ştiam ce se întâmplă… Jucasem şi fără suporteri, nu ne apăra nimeni. Era o tristeţe profundă. Nu ştiam care e viitorul echipei, dacă e vreunul… Aşa simţisem eu să îmi iau atunci “la revedere”, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla…
Care este cel mai reuşit meci al tău în tricoul Rapidului?
Având în vedere că la capitolul ăsta nu pot menţiona decât unul împotriva Stelei, o să-l pun pe primul loc pe cel în care am bătut cu 3-0, iar eu am dat două goluri, în primăvara lui 2001.
Care este secretul longevităţii fotbalistului Daniel Pancu?
Antrenamentele, alimentaţia şi faptul că am pierdut foarte, foarte puţine nopţi! Aud tot felul de chestii spunându-se despre mine. Să ştie lumea, chiar dacă nu sunt dator cu explicaţii, că Pancu bea alcool foarte rar! Dar dacă mă duc la o petrecere în timpul meu liber, nu mă duc să stau două ore! Îmi place să fiu cel mai bun şi pe teren şi în afara lui. Iar în timpul liber este problema mea ce fac. Dacă eram cum spun unii, nu puteam juca până la vârsta asta!
Te vezi jucând până la 40 de ani la Rapid?
Nu, nu! Am zis că dacă ne salvăm mai joc un an şi gata! E suficient. În primul rând, la noi nu este cultura asta… Păi dacă joc eu la 40 de ani şi fac două meciuri proaste, mă înjură lumea. Nu vreau asta! Oricum, când aveam 31 de ani, un prieten m-a întrebat cât mai am de gând să joc. Eu i-am zis că încă opt ani. Am pus un pariu. Ei uite că mai am un pic şi onorez pariul! (râde)
Acum un an şi jumătate ai spus că ai fi jucat pentru Rapid şi în liga a patra dacă se ajungea acolo. Vorbeai serios?
Normal! Doar nu aruncam cu vorbele aiurea. Măcar câteva meciuri la început jucam, ca să se creeze o emulaţie în jurul echipei. Nu puteam lăsa clubul ăsta la greu. Mi-a oferit atâtea satisfacţii!
Ai avut întotdeauna o relaţie specială cu suporterii Rapidului, pe care ai şi subliniat-o când ai avut ocazia…
Da şi asta pentru că simt că m-am născut să joc la Rapid! Suporterii Giuleştiului se potrivesc perfect cu nebuneala mea, cu felul meu de a fi. Eu întotdeauna am fost mai rebel, mai haiduc. Mai singur împotriva tuturor decât oricine, d-aia cred că m-am integrat atât de bine aici. Şi sunt fericit că ştiu că numele meu va rămâne pe vecie întipărit în cartea de istorie a unei echipe legendare, la nivel european, precum Rapid!
Ce amintiri inedite ai de la Rapid?
Păi câte nu sunt numai din ultimii trei ani! Mă gândeam eu vreodată că o să ajungă Rapid aici? Cel puţin perioada aia în care veneau fotbalişti de la ţară în trialuri… Mi se părea ireal, inedit cap coadă… (se amuză)
De-a lungul timpului s-a vorbit că Daniel Pancu poate face faţă la orice echipă a Europei. Ce cluburi tari te-au dorit?
Păi au fost câteva… Când am plecat la Cesena eram monitorizat de Milan, însă cum am retrogradat cu echipa în Serie C, ei au considerat probabil că nu fac faţă. Apoi, de la Beşiktaş m-au vrut Juventus, Inter şi Chelsea. Dar eu cred că eram păstrat pentru Şahtar… Şi Valencia m-a vrut în perioada aia, dacă nu mă înşel chiar au făcut ofertă, însă conducătorii lui Beşiktaş au cerut pe mine 10 milioane de euro şi totul a picat.
