Ion Ionescu este golgheterul all-time al Rapidului, dar şi primul fotbalist român care a apucat să joace într-un campionat din Vest. Povestea perioadei petrecute în străinătate o povesteşte venerabilul avocat pentru 1923.ro, explicând cu lux de amănunte atât cum a apărut interesul pentru el, dar şi cum au decurs negocierile în vederea transferului la Alamannia Aachen.

Domnule Ionescu, aţi reuşit o performanţă remarcabilă în Germania! Aţi terminat pe locul secund cu Alemannia Aachen în chiar primul sezon jucat acolo! Cum aţi reuşit să vă transferaţi într-un campionat atât de puternic?

Povestea este una destul de simplă! Am jucat un amical cu Rapid împotriva lor, la Aachen, i-am bătut cu 5-3, iar eu am dat trei goluri. Oamenii m-au plăcut pe loc şi au făcut tot ce se poate să mă transfere. Eu având 30 de ani, îmi doream la rândul meu tare mult să plec. Era ceva să joc în Germania!

Totuşi, în acea perioadă era foarte greu pentru un român să se transfere…

Eu aveam deja o vârstă şi am profitat de faptul că liderul sindicatelor, Gheorghe Apostol, era rapidist. M-am dus să vorbesc cu el să mă ajute. L-a contactat pe Leonte Răutu, secretarul care se ocupa cu probleme de sport şi au discutat. Ţin minte şi acum când a spus: “Hai, dom’le, că nu construim noi acum socialismul cu Puiu Ionescu!” Uite aşa am primit dezlegarea. Mi s-a facilitat şi obţinerea actelor foarte repede fiindcă, de asemenea, ambasadorul RFG-ului la Bucureşti ţinea cu Rapid, el fiind de mulţi ani în România.

Cum aţi fost primit în Germania?

M-a aşteptat o armată de ziarişti la Aachen, să ştii! Eu şi cu Claessen care venise tot atunci deveniserăm primii jucători străini din istoria clubului şi a fost nebunie mare. Imediat am avut un amical cu Arsenal, iar la 1-0 pentru ei am întors eu rezultatul prin două lovituri de la 11 metri transformate.

Apoi a venit titlul de vicecampion în Germania, cel mai bun sezon din instoria clubului!

Da, eu şi cu Claessen ţineam echipa, eram cei mai valoroşi şi ne-am înţeles de minune. Păcat că totul s-a năruit apoi şi după încă un an echipa a retrogradat…

Care a fost cauza schimbării radicale?

Păi e simplu! Noi doi ţineam echipa, dar aveam în contract şi clauze conform cărora să facem şcoala de antrenori. În al doilea sezon am început-o şi mergeam cinci zile pe săptămână la Koln, cu trezit de la 6 dimineaţa. Oboseala m-a ajuns şi randamentul a fost mult mai scăzut, aşa că totul s-a năruit. Nu ar fi trebuit niciodată să încep în acele momente şcoala de antrenori. Este unul dintre cele mai mari regrete ale carierei mele, dar, de acum, asta este…

Ultima parte a carierei v-aţi petrecut-o la Cercle Brugge. Cum a fost această experienţă?

Bună, fiindcă îmi revenisem! Plecasem două luni la Crişul Oradea, unde am figurat ca jucător amator, pentru ca apoi să mă pot transfera în Belgia.