Sursa foto: Un om visiniu9 martie 1996. Rapid- Steaua. Minutul 70. Este 1-0 pentru Rapid şi el zâmbeşte înlăcrimat. Uite că le-am dat gol, uite că frumuseţea noastră poate învinge bogăţia lor. Dar bucuria lui şi a tuturor rapidiştilor avea să dureze doar patru minute. 4 minute în care bunicul meu a fost fericit. Apoi golul lui Daniel Prodan a căzut ca un buzdugan asupra Giuleştiului. Moment în care toţi şi-au pus mâinile în cap. Pentru Rapid şi, involuntar, pentru bărbatul care făcea accident vascular în Bucureştii Noi. Şocul, nervii, emoţiile, golul stelist, toate au dus spre un final nefericit. A ajuns la spital prea târziu, au spus doctorii, iar după două zile ne-a părăsit. Prea târziu să-i fi spus cineva să nu iubească atât de mult Rapidul. El tot l-ar fi iubit. Prea devreme ca eu să-l fi cunoscut. Dacă aş fi făcut-o, aş fi ţinut cu Rapid de la început. Altfel, am ocolit această echipă, am ignorat-o, şi nu pentru că am invinovăţit-o pentru pierderea suferită, ci pentru că simţeam că nu am nimic în comun cu ea. Greşit…un om ne leagă strâns .
Am mers la primul meci în Giuleşti din curiozitate, în august 2010, şi am ieşit de pe stadion frustrată că până în acea zi ignorasem ceea ce sunt cu adevărat. Rapidistă. Ceea ce ar fi vrut bunicul meu să fiu. Acum ştiu că nimic nu se compară cu momentele când sutele de voci se aud la unison, când tobele te fac să tresari, când imnul se cântă din toţi plămânii. Nimic nu se compară cu soarele la apus din meciul cu Şahtior din toamnă, cu căldura fumigenelor resimţită pe faţă, cu acel strigăt din vechea Troie.
Duminică, pentru prima oară în viaţa mea, voi ţine cu Rapid în acest vechi şi înrăit derby. Pentru bunicul meu şi pentru că niciodată nu este prea târziu să găseşti calea cea dreaptă. După 17 ani, bunicul meu poate fi mulţumit. Iubesc Rapidul !
