Rapid nu stă deloc bine în clasament, iar viitorul clubului este unul cel puţin incert, ca să nu spun sumbru. Performanţe sportive? Pare un clişeu himeric, dar, în acelaşi timp, o realitate departe, acum, de Rapidul nostru. Dar ce importanţă are? Mii de fani continuă să vină în tribunele vechiului Giuleşti, cu toate că băieţii noştri nu se mai bat acum la trofee, ci pentru a nu aluneca în a doua jumătate a clasamentului. Pare trist, dar, paradoxal, este şi un sentiment care umple sufletul oricărui rapidist adevărat cu energie pozitivă. Nu mai există presiune. Doar plăcerea de a veni la stadion şi a-i vedea pe băieţi cum joacă. Mai bine sau mai rău, după posibilităţile fiecăruia, dar şi după nivelul pregătirii fizice pe care o au… Altfel, vă asigur că n-ar fi venit şapte mii de suflete la un meci cu Petrolul, jucat la 21:30…
Numai că, asta e, de fapt, o nouă dovadă că Rapid nu înseamnă doar fotbal, ci mult mai mult de atât. Ştiu că gurile proaste, nu rele, ne mănâncă de cur, că noi suntem obişnuiţi cu înfrângeri, cu decepţii şi aşa mai departe. În realitate însă, ei sunt nişte insuccese ale procesului de Creaţie… Şi până la urmă, aşa obişnuiţi să fim, cu răul din viziunea lor, care ar fi problema? Noi suntem gata să pornim de oriunde, chiar şi din B. Ne-am mai zbătut şi în alte rânduri în mocirla eşalonului secund şi, cu toate că n-a fost vina noastră, după cum am mai spus-o ori de câte ori am avut ocazia, mereu am învins. La fel va fi şi acum, chiar dacă nu se pune problema retrogradării. Numai dobitocii pot gândi cu adevărat asta. Dar, dincolo de ironii ieftine, să presupunem că ar fi şi aşa, unitatea noastră va învinge tot! Iubirea pentru Rapid nu cunoaşte limite şi suntem, mai pregătiţi ca niciodată să trecem printr-o reconstrucţie masivă, indiferent de preţul pe care îl vom plăti în ani.
Grosul mercenarilor a plecat în iarnă, aşa că am rămas cu crema istoriei. Pancu, Nicolae Grigore, Herea sau chiar Roman, oameni care şi-au arătat caracterul, neabandonând echipa la greu, iar lângă ei pot creşte în condiţii excelente o mână de puşti care simt şi trăiesc pentru Rapid. Nişte băieţi ca Vasile, Ciolacu, Martin, Dăescu, Coman, Adrian Grigore, Matei, Ioniţă II sau Călin, care suferă nu pentru că au, cel mai des, conturile goale, ci pentru că nu joacă sau fiindcă, atunci când o fac, nu sunt mulţumiţi de evoluţia lor. De asta, Rapid n-o să moară! Iar faptul că “Rapid e România, România e Rapid” se confirmă acum, mai clar ca niciodată, şi prin faptul că în lotul echipei noastre nu mai este decât un străin: brazilianul din poartă, Pecanha.
Da, băiatul ăla, trecut de 30 de ani, care a plâns în cinematograf, când fanii au început să cânte imnul. Acelaşi, care declara pentru ProSport, acum două săptămâni, că “banii nu sunt principalul motiv pentru a trăi”. Şi tot el, cel ce şi-a luat copilul în braţe, după meciul cu Petrolul, salutând împreună galeria rapidistă. Cum poate cineva să nege că a devenit unul de-al nostru, deşi are numai juma’ de an de când a ajuns prin România? Despre asta vorbim când pomenim numele “Rapid”, nu numai despre fotbal sau salarii exorbitante, pe care oricum puţini le merită în fotbalul românesc…
Un RAPIDIST din peluză
