Slăbiciunea pentru Rapid este ca un cocktail de sentimente minunate. Este greu de descris în cuvinte ceea ce simţim noi, rapidiştii, atunci când vorbim despre ai noştri băieţi. Dar nicio trăire nu se compară cu momentul în care mergi pe Giuleşti, la un meci. Indiferent dacă Rapid câştigă sau pierde. Acesta devine deja un detaliu insignifiant comparativ cu bucuria de a fi acolo, în peluză. Şi care zi poate rămâne cel mai bine întipărită în mintea unui suporter rapidist, dacă nu aceea în care a urcat pentru prima dată scările care duc spre scaunele de sub tabelă? E? Să vă aud!
La mine s-a întâmplat pe 9 decembrie 2007. Sunt rapidist declarat cu mult timp înaintea acestui moment, dar cum am trăit în provincie, într-un oraş mai îndepărtat, nu am avut până atunci şansa de a ajunge pe Giuleşti. Poate că nici eu nu am căutat-o cu ardoarea care ar fi trebuit, dar lucrurile astea au mai puţină importanţă acum… Important este că în acea zi de iarnă, destul de rece, Rapid o întâlnea pe Dacia Mioveni, iar la finalul celor 90 de minute, scorul arăta a forfait. 3-0, mulţumită golurilor lui Burdujan, Grigorie şi Cesinha. „Ce fotbalişti, ce execuţii…” Aşa mi-am spus atunci… Numai ca nici unul dintre ei n-a prins prea mulţi purici la Rapid.
Burdujan a plecat imediat, lăsând mai degrabă impresia eternului vârf ratat, în timp ce Cesinha s-a stins pe parcurs. Grigorie continuă şi azi lângă Podul Grant, dar n-a putut depăşi niciodată statutul de „rezervă de lux”. Dar ce mă interesa pe mine atunci de chestiile astea? Nu simţeam decât fericirea că mi-am făcut „debutul” pe Giuleşti cu o victorie categorică. Ce importanţă avea că în faţa noastră a stat un adversar mediocru? Exact nici una! Voi cum aţi descoperit Giuleştiul?
