IN MEMORIAM | Reportaj cu Constantin Jamaischi, fostul mare mijlocaș

IN MEMORIAM | Reportaj cu Constantin Jamaischi, fostul mare mijlocaș

Rapid 1965-1966, Constantin Jamaischi
Rapid 1965-1966, Constantin Jamaischi

Constantin Jamaischi a fost unul dintre oamenii de bază cu care Rapid a cucerit două Cupe Balcanice şi primul titlu, în 1967. Îşi trăia liniştit bătrîneţea la Fălticeni, de unde poveştile sale rostite cu savoare aduceau înapoi vremurile de triumf şi boemie ale giuleştenilor. Publicăm în premieră pe gsp.ro articole speciale care au apărut doar exclusiv print, în ediția tipărită a Gazetei Sporturilor, în perioada 2013-2015. Acest material a fost realizat de jurnalistul GSP Justin Gafiuc în noiembrie 2013. În mod ironic, el a fost publicat online la șapte ani după apariție, pe 22 aprilie 2020. Cu mai puțin de o lună ca nea Jami să se stingă la 75 de ani…

Reportaj Constantin Jamaischi, 2013, Fălticeni

„Să trăieşti, nea Jami!”. E salutul cu care, înclinîndu-se uşor, mîna de oameni prezenţi la antrenamentul unei echipe feminine îl întîmpină pe bărbatul solid, abia intrat pe gazonul micului stadion din Fălticeni. Omul cere o minge. Face cîteva jonglerii cu balonul, pe care apoi îl strînge în braţe şi-l sărută ca pe o iubită. E Constantin Jamaischi, fosta glorie a Rapidului. Om de bază al trupei giuleştene la primul titlu, legendarul sezon ’66-’67. Dacă întrebi în oraş despre Birlic sau Eugen Lovinescu, alţi fii ai urbei moldave, probabil că localnicii vor şovăi. Dar cînd nea Jami iese la plimbare prin centru, tineri şi bătrîni îl cunosc deopotrivă.

Refugiaţi în Moldova în timpul războiului

„Fac dimineaţa vreo patru, cinci kilometri, seara la fel. Am o pensie de 900 de lei, soţia primeşte 1.100 de lei. Iar fiica noastră, asistentă medicală, e stabilită lîngă Londra. Avem şi o nepoţică de un an şi jumătate”, face în viteză Jamaischi prezentarea traiului său de azi şi al averii de la bătrîneţe. Îşi spune povestea fascinantă ca şi cum ar retrăi intens fiecare dintre momentele reconstituite cu ochii minţii. „M-am născut în 1945 la Topoloveni de Argeş, în zona de unde provin Mutu şi Dobrin. Am ajuns în Moldova ca refugiaţi în timpul războiului. În prima ligă am debutat la 16 ani, cu Dinamo Bacău”, sună tuşele tinereţii lui Jamaischi.

Constantin Jamaischi, singurul „pe bune” la cîştigarea Euro U17 în ’62

În aprilie ’62, avea să devină campion european la juniori U17 la turneul final găzduit de România, unicul titlu din palmaresul FRF: 4-1 în finala cu Iugoslavia. Dar a fost singurul selecţionat „pe bune” la capitolul vîrstă: restul colegilor erau mai mari decît permitea regulamentul, cu acte falsificate spre a se încadra în categorie! Iar în lot mai apăreau atunci Petescu, Fl. Voinea sau Gergely. „Toate echipele au venit atunci cu loturi «vopsite»!”, își amintește Jamaischi.

Pentru performanţa din ’62, fiecare jucător a încasat cîte 5.000 de lei, un costum şi Ordinul Muncii Clasa a Treia, înmînat direct de Gheorghe Gheorghiu Dej: „Cu banii ăia mi-am cumpărat mobilierul de dormitor. Băieţii de azi se aruncau direct la vreo maşină de lux sau la o vacanţă în Maldive, împreună cu trei gagici”.

Angajat ca şef de vagon poştal

Despre Rapid ar putea scrie însă tomuri întregi cu cei şapte ani petrecuţi lîngă Grant: „Eram un grup formidabil, ne respectam, dacă auzeam pe cineva în tramvai bîrfind vreun coleg îl luam de gît! Fusesem angajat ca şef vagon poştal, iar cînd mergeam să ridic salariul, mă băgau oamenii în faţă. Şi aveam doar 18 ani! Stăteam cu toţii la un moment dat în acelaşi bloc, în Balta Albă, ieşeam împreună la cîte un şpriţ, eram «fraţi» cu suporterii şi, pe cuvîntul meu de onoare, toate dansatoarele stăteau după noi!„.

Titlul din ’67 rămîne marele boom: „Am dat un gol de senzaţie cu steaua în campionat, un şut de pe la 25 de metri. După ultimul meci de la Ploieşti, cu Petrolul, fanii s-au întors pe jos în Bucureşti, iar echipa a mers la o petrecere nemaipomenită la hotelul Nord, cu Ioana Radu la pupitru! Mare suporteră rapidistă!”.

Visul i s-a îndeplinit, în 2014…

Visează să mai prindă noi vremuri de glorie ale Rapidului, „e trist fără Giuleşti în liga întîi”, îi plac Ioniţă II şi Ciolacu din trupa de azi, dar în stelistul Bourceanu se revede ca jucător: „Pasă lungă, ambele picioare, şutează bine, dar eu eram mai înalt!”.

A ratat de două ori să joace pentru România

Jamaischi n-a bifat nici o selecţie la prima reprezentativă, dar ghinionul a jucat un rol esenţial: „În ’62, mă convocase Teaşcă pentru un meci cu Spania. Dimineaţa am primit telefonul, seara am făcut fractură de maleolă la un amical România U21 – Olympiakos. Iar în ’65, eram chemat la o partidă cu Cehoslovacia, dar m-am ales cu o entorsă de grad doi la un amical anterior cu Sparta Rotterdam. S-a dus naiba iar naţionala!„.

Drama din spatele ratării transferului la marele Juventus

Un moment dramatic din viaţa lui Jamaischi: la sfîrşitul anilor ’60, şi-a pierdut primul copil, un băiat, decedat la numai doi ani şi jumătate. În numele fiului său, refuzase în toamna lui ’67 un transfer spectaculos la Torino:

„După Juventus – Rapid 1-0 în Cupa Campionilor, am stat toată noaptea la negocieri cu italienii. Făcusem cel mai bun meci din carieră! Mi-au oferit un contract anual incredibil, contravaloarea a 30 de maşini Fiat 125, plus alte bonusuri. N-a ştiut nimeni de discuţii! A doua zi, i-am anunţat pe aeroport că refuz. M-am gîndit la băiatul meu, care apoi s-a prăpădit!”.


„Sînt departe de Bucureşti, nu ştiu ce a făcut Copos, dar, indiferent ce se vorbeşte, are un mare merit pentru că a ţinut Rapidul în spate atîţia ani”, Constantin Jamaischi

„Azi noapte am visat că Petrolul ne-a bătut cu 3-1, iar Dinamo a cîştigat cu 3-0. M-am trezit lac de transpiraţie, de teamă că am pierdut campionatul. Mai mare fericire decît cea trăită azi nu poate exista”, Constantin Jamaischi, 1967, în ziua cîştigării primului titlu de campion

„Primul care a avut maşină la Rapid a fost Ilie Greavu. Avea o drăcie străină, de se uita toată lumea la ea ca la desene animate”, Constantin Jamaischi