N-o să uit niciodată (ep. 7)

robert ilyes rapid
Robert Ilyeş în Rapid - Anderlecht 0-0

ABONEAZA-TE PENTRU O COLECTIE DE CANTECE RAPIDISTE

* indicates required

N-o să uit niciodată, pentru că marile sentimente nu se trăiesc neapărat pe stadion. În 2003, meciul de la Bruxelles l-am văzut când de pe fotoliu, când în genunchi în fața TV-ului cu tub, inaugurat cu ocazia World Cup 1998. În acel moment fotbalul românesc era la pământ și orice înfrângere onorabilă cu un nume sonor era, de fapt, o victorie. Bine… A ajuns acum să fie și mai slab. Totuși atunci, în acei ani, singurele rezultate notabile fuseseră PSG – Rapid 0-0 și Liverpool – Rapid 0-0. Acum, suntem campioni. După Rapid – Anderlecht 0-0 urma returul. Trebuia să fie greu. Nu prea mai merge cu 0-0.

N-o să uit nicodată acele 15 minute…

În subconștient, îmi spun că e bun și 1-0 pentru belgieni. Cam asta e mentalitaeta mea, la 15 ani. Ăsta era fotbalul care ni se servea, în fața unei echipe care juca la un nivel bun în Champions League. Aceeași miză e și acum. Din nou, tabela se încăpățânează să arate 0-0. Minutul 40, 41… Și pe urmă, șoc! Ilyeș, 0-1. Bratu, 0-2. Zytka, cehul din poarta lui Anderlecht turbează. Lui Bratone nu-i vine să creadă cât arată tabela. Nu înețeleg nimic. Pauză. Sunt uluit. Alea 15 minute n-am putut fi o secundă fericit. E 0-2. Rapid ar putea intra în grupele Champions League. Bun, mai era Wisla Cracovia după, dar părea „pantaloni scurți” pe lângă colosul belgian.

Victimele nu au loc în fotbalul mare

Mi-am spus că n-are cum, că e un vis prea frumos. Din păcate am dreptate, suntem egalați din numai câteva mișcări. Culmea, la 2-2 suntem tot noi calificați. Atacurile curg, pare imposibil să nu mai luăm unul, două, trei, fără număr… Disproporția e incredibilă. Față de primele trei reprize suntem de nerecunoscut. Seol, coreeanul, pune bomboana pe colivă. 3-2. Fotbalului nu-i plac victimele. Eu am fost una dintre ele, dar și mulți dintre băieții de pe teren au fost. Încă 45 minute de tărie de caracter și am fi putut ajunge departe. Cât de departe? Doar Dumnezeu știe.

Scurtă paralelă cu miracolul Atalanta Bergamo

Cert e că în acea seară de 2003, numai eu știu câte lacrimi am vărsat. Visam la un Rapid cum n-a mai fost echipă în România, dar n-am avut puterea să și CRED. De aia am rămas acolo, cu dorința. Sunt mai bine de 16 ani și tot n-o să uit niciodată… Iar în seara în care scriu asta, Atalanta scrie istorie în Champions League. La prima participare, după ce a pierdut primele trei meciuri din grupă, se califcă în optimi cu numai șapte puncte. După un 3-0 pe final pe terenul lui Șahtar. E frumos să visezi, dar mai important e să crezi și, mai ales să lupți, să faci. Echipa din Bergamo probabil că nu va ajunge prea sus. Dar ce mai contează?

Mircea Dominte

1923.ro