N-o să uit niciodată (ep. 9) – ultima victorie cu Dinamo în Liga 1…

N-o sa uit niciodata golul lui Ricardo Fernandes
N-o sa uit niciodata golul lui Ricardo Fernandes

N-o să uit niciodată pentru că la Rapid este antrenor Jose Peseiro. De departe cel mai interesant antrenor care a fost în Liga 1. Bun, ca să nu facem subiectul altor discuții, o să spun că doar din categoria celor străini. Că aici nimeni nu poate contesta. Numai că numirea sa a costat pe măsură, dar vorbim despre un om care dusese Sporting Lisabona în finala Cupei UEFA, în urmă cu doar trei ani. Exact, clubul care l-a dat lumii sportului pe Cristiano Ronaldo.

Ideea e alta. Rapid are un început de campionat ca din tun, dar după o sincopă la Galați, 1-2, venea un derby memorabil pe Giulești. Cu Dinamo. N-ai cum să lipsești de la așa ceva.

N-o să uit niciodată ce echipă are Rapid…

Speranțele sunt mari. Orice ar fi fost eu, ca fiecare rapidist, nu puteam concepe decât victoria cu Dinamo. Meciul e dominat de Rapid de la început. Suntem în vara lui 2008, pe final de august. Ideal să ne bucurăm de un meci care, în mod normal poate aduce un plus de entuziasm uriaș.

Ce echipă avem! Joao Paolo Andrade, Marius Constantin, Vasile Maftei, Cesinha, Costin Lazăr, Spadacio, Julio Cesar… Unul și unul. Cu așa nume, Dinamo chiar trebuie să se teamă. Sunt în peluză. Văd perfect cum se intensifică atacurile în repriza a doua, la poarta lui Lobonț. Renegatul Giuleștiului nu lasă nimic să treacă, dar e clar că inevitabilul se va produce.

Bratu, renegatul care îmi taie cheful

N-are cum să mai dureze mult. Când țin fularul deasupra capului, când mușc din el cu ciudă la o ocazie ratată. Nu mai am răbdare. Vreau să văd plas scuturată. Mingea intră! Numai că nu acolo unde trebuie, ci în spatele lui Elinton Andrade, departe, spre Peluza Sud… Alt renegat, care a făcut istorie în Giulești, Florin Bratu, mitraliază acum galeria. Cât de nedrept, ce meci… Cât de dur…

Mai sunt cam 25 de minute, dar dacă n-am putut marca într-un meci pe care până acum l-am avut la degetul mic, ce mai e de făcut? Trec minutele, par clipe, totul pare că se duce la gunoi, un eșec greu de digerat. Apare însă „centralul” Ricardo Fernandes în careu. Cap: 1-1!

N-o să uit niciodată victoria cu accente portugheze

Omul venit la pachet cu Spadacio de la Madeira, insula lui CR7, readuce speranța, când eu deja mă așezasem resemnat pe scaun. Știu că e bine să cânți mereu, la bine și la rău, da’ chiar nu mai am chef… Acum e altceva. Fularul e deja sus, în picioare pe scaun, stadionul redevine vulcanul vișiniu pe care îl știe toată România.

Atacăm ca la început, dar mai cu spor, iar Cesinha aduce fericirea absolută. Împinge mingea în plasă și aduce o victorie cu 2-1 pe care o savurez până ajung în cameră. Iar un steag alb-vișiniu și merg înfășurat cu el, fără să-mi pese de ce se întâmplă în jur, până acasă. Sunt fiert de momentul magic prin care trec, mulțumită acestui succes adus de vorbitorii de portugheză ai antrenorului… portughez.

Au trecut mai mult de 11 ani de la acel moment…

N-o să uit niciodată acel meci pentru că au trecut mai bine de 11 ani. De atunci, Rapid nu a mai învins niciodată pe Dinamo în Liga 1. Doare, dar ăsta este crudul adevăr. Parcă din acest motiv, momentul din acea zi blândă de vară, trăit cu steagul peste umeri, pe care l-am păstrat bine, e și mai specială. Pe Dinamo o vom mai bate. Întrebarea e când.

Până atunci, avem alte priorități… Pentru că sunt șanse bune ca noul Giulești să fie gata înaintea acestui moment. Mai ales că nu știm dacă Dinamo va mai sta prea mult în Liga 1. Oricum, n-o să uit niciodată un astfel de moment. La fel cum se întâmplă cu atâtea altele. Pe care le vom împărtăși pe 1923.ro. Numai un pic de răbdare să aveți!

Mircea Dominte

1923.ro

Sursa foto: 4football.wordpress.com