Berlin Marathon, o amintire pentru o viață. Cei mai rapizi 42,195 kilometri pe plat

tempelhof berlin marathon
tempelhof berlin marathon

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Nu mai este un secret pentru cei care mă cunosc că am luat-o aproape razna cu alergatul. Bag undeva, în medie, între 150 și 200 de kilometri pe lună, iar în cele mai multe weekend-uri caut câte un eveniment la care să mă duc, pentru a mă pune în permanență la încercare. În România. Numai că de vreo doi ani mi-a rămas în cap Berlin Marathon. Am mers vreo trei săptămâni în capitala Germaniei, fix când se consuma evenimentul, și am pus mâna pe telefon. Voiam să particip. Mi s-a spus că înscrierile se încheiaseră cu un an în urmă.

No, bun, de unde să știu? La București mergea și în ziua competiției să te înscrii. Nu făceam diferența atunci. Pe urmă m-am documentat și am aflat că la Berlin Marathon s-au stabilit ultimele nu știu câte recorduri mondiale pe distanța de 42.195 km, atât cât are o astfel de cursă omologată și omologabilă. Mi-am băgat în cap să particip și la doi ani distanța mi-am atins obiectivul.

La Berlin Marathon, pe 10.105 din 44.065

Antrenat cum trebuie și cu confirmare încă din decembrie 2018 am scos și un PB. Nu formidabil, ci cu numai 38 de secunde mai bun decât am avut la București în octombrie 2018. Cumva însă, personal, contează. 3:39:03 nu este un timp imens și nu dacă mă raportez la recordul mondial stabilit în 2018, 2:01:39, ci așa, în general. De aia am terminat pe locul… 10.105. Nu, nu e glumă. Dar vă rog nici să nu râdeți de mine mult, pentru că am lăsat în spate ceva lume. La finish au ajuns 44.065 oameni. Așadar, o comportare onorabilă… Nu e asta cel mai important, ci experiența în sine.

Prin țară am fost la tot felul de alergări. Scurte, lungi, la munte, în Pădure, prin oraș, prin sate. Peste tot. Nimic de amploarea asta. E al 8-lea maraton pe care îl alerg, dintre care cinci numai în 2019. Satisfacția de după e greu de exprimat și cuantificat. Numai că pe lângă medalia de finisher cu care rămâi pe viață, ca amintire supremă, experiența din timpul cursei e cel puțin la fel de valoroasă.

Am împărțit cu Kenenisa Bekele același… cer 🙂

Mi-am dat seama cu numai câteva zile înainte că Kipchoge, deținătorul recordului mondial de anul trecut – zi în care mi-am stabilit și eu PB la semimaraton, la Oradea, 1:39:21 :))) – nu va fi la start. Favorit nu mai e un kenyan, adică el, fiindcă are altă treabă, la Viena, unde va încerca în octombrie să alerge un maraton sub 2 ore, ci un ethiopian. Kenenisa Bekele. Un nume cu și mai multă greutate pentru memoria mea.

Omul care are recordurile mondiale și olimpice la 5000 și 10.000 metri, stabilite în 2004 și 2005. Pe vremea în care mă uitam și eu la JO… Acum am șansa să alerg cu el, la același eveniment! Mă rog, cum e aia, sub același cer. Că la 47.983 de oameni anunțați la start, e impropriu să-mi glorific în vreun fel prezența. Mai ales că linia de start aveam să o trec la 20 de minute după ce el plecase. E pe valoare, normal, pe timp. Până să revin la cursă și la ploaia cu care ne-am intersectat după 12, să revenim la Tempelhof un pic. Evident că puțini știu ce e acolo.

Kit-ul se ridică din fostul aeroport Tempelhof

Nici eu nu știu de mult timp. Sport Expo este, tradițional, într-un loc aparte. Un aeroport! Bine, partea bună este că acest Tempelhof nu mai funcționează în scopul pentru care a fost construit din 2008. E spațiu recreațional momentan. Firesc, pentru că orașul înghițise acest loc. Totul arată însă exact ca un aeroport, chiar și cu un avion lăsat pe pistă. Mai sunt fix trei zile până la marele eveniment. Record de participanți, un traseu prin tot orașul și cu ceva ploaie consistentă pe ultima jumătate.

52 de formații muzicale pe parcursul traseului și puncte de alimentare cam la fiecare 2,5 kilometri. Startul se dă de pe bulevardul 17 Iunie. Are 52 de metri lățime, dar tot nu e de ajuns… Se dă startul în valuri, oamenii sunt plasați peste tot. Însă disciplina e la ea acasă. Pentru mine e al șaptelea weekend consecutiv în care particip la o cursă. Dintre cele mai diverse.

Moral bun după două podiumuri în două săptămâni

E cireașa de pe tort, chiar dacă în ultimele două săptămâni am reușit primele urcări pe podium din viața mea. Nu e neapărat de lăudat, da’ nici de trecut cu vederea. Cu toate că vorbim de categorii de vârstă. Să termini în top un semimaraton pe Transăgărășan și 25 kilometri pe asfalt, în Bacău, în spatele unor puști cu vreo 13 ani mai mici și cu 15 kile în minus fiecare e motivant. Numai că la Berlin e altceva. Ronny a fost unul dintre participanții cu care am interacționat la U Alt-Mariendorf, acolo de unde am luat metroul către Brandenburger Tor.

A șasea oară la Berlin Marathon, localnic fiind și angajat la SCC, clubul care se ocupă cu organizarea. Îi povestesc despre cei 120 de participanți de la Bacău – cu tot cu ștafetă – iar el zâmbește și îmi spune că probabil 120 ieșeau în acel moment, o dată cu noi, de la metrou. Avea dreptate. Diferența e enormă. La Berlin Marathon plătești totul. Inclusiv închirierea cipului de cronometrare. Distracția costă vreo 200 euro. Merită!

11.7 km/h și obiectiv realizat după un sprint

Vremea este perfectă, așa că mă gândesc și la timp. Tot ce e sub 3:39:41 e perfect. Cu toate că în sinea mea sper la undeva mai aproape de 3:30. Chiar sub. Trebuie un pace de maximum 4:58 să reușesc asta și nu e ușor deloc. Bașca eu nu mai pun la socoteală că nu țin linia cum trebuie și „câștig” ceva metri. Vreo 700 până la final, că-mi arată ceasul 42.920 km. Am încercat să cobor progresiv pace-ul până sub 5 minute pe kilometru. Nu am reușit să ajung decât la 5:04, dar fără a fi capabil să mențin ritmul. Media finală a fost 5:07 și o viteză medie de 11.7 km/h. Cam cu cât merg tramvaiele prin București.

Nicio problemă, obiectivul e atins. La limită, cu un sprint final care m-a ajutat destul. M-a și epuizat un pic. Da’ mi-am luat frumos plăsuța cu croisant, măr, banană, apă, covrigei și baton energizant pe care a primit-o fiecare participant. Plus berea rece fără alcool. Le-am prețuit la fel de mult ca pe caradamomul pe care l-am primit la Transmaraton ca premiu pentru locul 2 la categoria de vârstă 18-34 ani. Plus poncho-ul de încălzzire. Altfel cred că ajungeam la un pas de hipotermie. Transpirat pe sub, plouat pe deasupra, cu un vânticel destul de asupra, nici la masaj n-am mai stat. Coada era mare.

Urmează Londra!

Un duș fierbinte, un magneziu și mers la plimbare cu Ruxi și Dragoș. Să mai vedem frumusețile Berlinului, iar eu să îmi mențin mușchii în priză, ca să mai pot merge și a doua zi. Am reușit. Prima mea cursă internațională. Vor mai urma și altele. Deocamdată aștept un răspuns de la Londra. Eveniment care face parte tot din Abbott Marathon majors. Adică dintre cele șase mari maratoane ale Planetei. Alături de Berlin Marathon, cel din Tokyo, dar și americanele New York, Chicago și… mai ales, Boston!

Nu știu când le fac eu pe toate, da’ în mod cert este un obiectiv. Alergarea e mișto, iar experiențele pe care le acumulezi și, mai ales, oamenii pe care îi cunosc sunt cu atât mai valoroase. Credeți-mă pe curând și ieșiți la o alergare. Despre asta vom vorbi altă dată, mult mai în detaliu, vă promit! Până atunci mă bucur că am putut să împărtășesc cu voi gândurile de la Berlin Marathon. Acolo unde am alergat, evident, cu sigla 1923.ro purtată la loc de cinste! 😀

Mircea Dominte