Săptămâna în care din Giuleşti nu mai rămâne nimic… Privim numai către viitor!

Giuleşti
Giuleşti

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Am trecut cu trenul de două ori în ultimele săptămâni pe lângă ce a mai rămas din stadionul Giuleşti. Bucata aia din peluza nord, care mai susţine tabela. Credeam că va fi păstrată în structura viitoarei arene, aşa cum se anunţa acum ceva timp în urmă, dar nu. Se pare că unicul motiv pentru care mai este în picioare e, poate, pentru a susţine tabela până când aceasta va fi mutată la Călăraşi cu tot cu stâlpii de nocturnă. Curând, nu se va mai vedea nimic când treci cu trenul pe acolo, prin dreptul unui loc cu istorie aproape seculară. Aproape. E posibil ca până de Paşte chiar să nu mai rămână nimic. Foarte bine! Ne dorim mai repede bijuteria de lângă teatru!

Giuleşti… 2007… CFR Cluj…

În acelaşi timp însă, flashuri vin în minte. Când trenul trece pe lângă bucata exilată de restul corpului pus deja la pământ, în minte vine imaginea unui oarecare Rapid – CFR Cluj 1-2 din 2007. Habar n-aveam că urma să vină bricheta curând. Trică ne îngropa cu un gol de 1-0 care a provocat un oftat imens, exact în momentul în care vagoanele albastre, obosite de şinele vechi, încetinea ca să se odihnească un pic în gară. Oftica era dublă că nu eram pe stadion. Era octombrie 2007. Sunt aproape 12 ani, dar nu am cum să uit momentul ăla, la fel cum nu pot uita zeci de alte clipe din preajma Giuleştiului. Rar am trecut însă pe lângă stadion când acolo era meci. Poate a fost chiar singura dată, pentru că altfel eram la baza tabelei.

Abia aşteptăm noul Giuleşti!

Sigur, am întors capul de zeci de ori după el când trenul mă purta cu o lentoare aproape zeflemitoare pe sub Pasajul Basarab. Însă nocturna era, cuminte, stinsă, iar singurul zgomot pe care îl putea produce stadionul, în absenţa glasului unic al tribunei, era cel provocat de bucăţile vechi ale structurii, desprinse parţial, şi aţâţate de furia vântului. Ori scaunele prăfuite producând ceva similar unui oftat ascuns în bătaie stropilor grei de ploaie. Mai ales toamna. Sigur, din tren astea nu pot fi percepute. Dar dacă aş fi fost acolo, în liniştea nenaturală pentru Giuleşti, atunci când Rapidul nu juca, cam aşa se putea simţi la nivelul timpanelor. Ne imaginăm. La fel cum ne închipuim cum va arăta viitoarea casă a rapidiştilor. Abia aştept să văd noua catedrală din aceleaşi trenuri lente ale patriei noastre!