EXCLUSIV / Liță Dumitru: „Nu îmi doream să plec la Steaua, Rapid era dragostea mea!”

Liţă Dumitru Cruyff
Liţă Dumitru vs. Johan Cruyff

Vă invităm să savurați un nou interviu de colecție marca 1923.ro. De data aceasta protagonistul este Liță Dumitru, unul dintre cele mai mari produse ale centrului de copii și juniori de lângă Podul Grant. Cu o memorie de ceas elvețian fostul mare mijlocaș a detaliat principalele sale momente în tricoul vișiniu. Inclusiv perioada de după 1972, când acesta a ajuns la steaua, acolo unde a avut cele mai mari performanțe din punct de vedere sportiv. Marele regret al carierei este plecarea de la Rapid. Însă aceasta nu a depins de el. Ci, culmea, de doi mari rapidiști: Valentin Stănescu și Iliuță Greavu. Totul însă datorită valorii incontestabile pe care Liță Dumitru o avea. Un talent imens, el poate să se laude că i-a marcat pe Dobrin la debutul în Liga 1 și pe marele Pele la World Cup 1970.

Interviu Liță Dumitru

Domnule Dumitru, cum ați ajuns la Rapid?

Era cel mai aproape club de Chiajna mea natală, iar tata era rapidist. Motiv pentru care pe la 10 ani am decis să merg la Rapid. Cristache era antrenor atunci la juniori și m-a văzut la treabă. Din păcate însă mi-a zis să mă duc acasă, să mai pun un pic pe mine și să mă întorc după un timp. Ca orice copil, am fost tare dezamăgit. Norocul meu a fost că, totuși, m-a ochit pe maidan cineva de la Confecția București și m-au luat ei la 10 ani, motiv pentru care am jucat acolo în cadru organizat câțiva ani.

Prima experiență la Rapid nu a fost chiar plăcută, până la urmă însă v-ați îndeplinit dorința. Care a fost motivul pentru care, totuși, pe urmă ați fost selecționat?

Într-un meci cu juniorii Rapidului am jucat excelent, iar Michi Mihăilescu, fostul mare jucător din Giulești m-a ochit din start. A venit după meci a venit la mine: „copile, nu vrei să joci la Rapid?!” Eu, atunci, am replicat timid: „ba da, dar știți, în trecut, domnul Cristache a zis că nu am fizic… că…” În acel moment m-a întrerupt și mi-a zis tranșant: „acum, domnul Cristache o să te primească!” Asta este povestea sosirii mele în Giulești. Iar de atunci, o bună perioadă, îmi aduc aminte și acum… mergeam de acasă pe jos până la marginea Giuleștiului, de unde mai luam tramvaiul două-trei stații.

Liţă Dumitru, debut în Liga 1 cu marcaj la Dobrin

Ați ajuns la 13 ani la Rapid, iar pe la 18 ani ați debutat deja în prima echipă! Cum a fost sentimentul?

Fix în sezonul după ce Rapid a câștigat primul titlu oficial de campioană! În 1968 aveam meci cu FC Argeș și, ce să vezi… nea Tinel Stănescu m-a pus să îl marchez pe marele Dobrin. Prima parte a meciului m-am descurcat excelent, însă experiența lor ne-a provocat, până la urmă, o înfrângere cu 3-0. Cu toate astea, a doua zi, în ziar doar eu și cu Dobrin am fost notați cu 10. A fost practic prima confirmare a valorii mele la nivel înalt. Chiar și cu acea înfrângere dureroasă…

A fost greu să faceți pasul de la juniori la echipa mare?

Nu, totul a venit natural. Eu deja eram convocat constant la naționalele de juniori ale României, iar la un meci de la categorie, cu ungurii, în tribună era Nichi Dumitriu. A venit după meci la mine, impresionat de ce a văzut, și a zis că mă așteaptă la echipa mare! Aveam puțin peste 16 ani și îți dai seama cum mă simțeam… Eram emoționat că marele Dumitriu îmi aprecia evoluțiile. Fotbalistul pe care tata l-a admirat cel mai mult! Senzații de nedescris, care apoi au luat forma ambiției cu care mă antrenam alături de cei de la prima echipă.

Nea Tinel şi nea Dănuţ, greii care l-au adoptat imediat pe Liţă Dumitru

Relația cu Valentin Stănescu cum a fost?

Este omul care m-a ajutat cel mai mult la începutul carierei, îi datorez parcursul meu în carieră. Avea ochi! Simțea fotbaliștii de valoare, cei cu talent. Pe mine m-a luat înainte să fac pasul către echipa mare, mi-a dat 600 de lei și m-a trimis să îmi iau tot ce trebuie, haine, ghete, și așa mai departe. Pe urmă, mai ales la început, făcea antrenamente separate cu mine, îmi dedica foarte mult timp. M-a ajutat enorm!

Cum era să fiți în vestiar, un copil, cu atâția giganți?

Toți țineau la mine! Erau niște jucători legendari, însă și ei, simțind calitatea la mine, m-au adoptat imediat și aveau grijă de mine. Bine, mai luam, uneori de la veterani, în glumă, câte o palmă după ceafă… Nu era tare, dar eu uneori mă supăram și mă duceam și îi spuneam lui nea Dănuț (n.r. – Dan Coe). Însă erau episoade amuzante mai mult. Am fost protejatul lor, eu și cu Neagu, pentru că eram cei mai talentați veniți de la juniori.

Liţă Dumitru a luat Cupa României cu Rapid

V-ați impus fără probleme, apoi la 22 de ani ați câștigat Cupa României. Prima după 30 de ani a Rapidului. Cum a fost acel sezon?

Aveam 22 ani eu și făceam parte dintr-o echipă tot puternică, chiar dacă nu mai luasem vreun trofeu. Am bifat două locuri 2 în campionat, așa că acel meci, finala cu Jiul, a fost  cireașa de pe tort. Eram atât de fericit că pot juca pentru Rapid, că am început să câștig trofee încât nimic nu mă mai interesa. Aveam tot ce îmi doream, chiar dacă financiar nu stăteam deloc nemaipomenit.

Totuși ați plecat la Steaua… Cum de ați ales astfel?

Eu nu am vrut să merg la Steaua! Am mai spus-o și în trecut, dar voi relua povestea pentru a clarifica acest lucru. Pentru mine Rapid era totul, iubeam acest club mai mult decât orice. Ceea ce s-a întâmplat însă a fost peste puterea mea de decizie sau măcar de conștientizare.

Vă ascult!

În perioada aia, noi fotbaliștii de la Rapid, aveam posibilitatea să facem armata așa, de formă. Adică nu trebuia să facem un stagiu propriu-zis. Nu înțelegeam ce se întâmplase, dar până în 1972 mie nu-mi venise ordinul de încorporare. N-aveam cum să scap, dar n-am dat importanță. Îmi vedeam de ale mele. Numai că, prin primăvara lui 1972, înainte de finala Cupei cumva primesc repartizare la… Roman! Nu îmi venea să cred. Am crezut că se rezolvă, dar nu, am fost acolo o lună jumate prima dată. Departe de casă, fosta mea soție stătea să nască, pentru noi urma finala Cupei… Au discutat apoi conducerile, nu știam eu detalii, și am ajuns, am putut juca cu Jiul.

Şase jucători de la Steaua la Rapid în schimbul lui Liţă Dumitru

Și după v-au forțat să semnați cu Steaua?

Stai că ajungem și acolo. Problema e că după meci m-au trimis iar la unitate. „Nu ești tu în măsură să comentezi dacă țara are nevoie de tine! Stagiul militar nu se negociază!”, mi s-a spus scurt. Cum trecea din nou o lună jumate, mi-am dat seama că treaba devenea groasă. Mă demoralizasem, soția, așa cum ți-am spus trebuia să nască primul meu copil, așa că, probabil, îți dai seama cum mă simțeam eu la Roman… Din fericire m-au chemat la București, dar nu puteam răsufla ușurat. Cum am ajuns, m-am pomenit că sunt pus față în față cu cei care conduceau CSA: „Tinere, de azi joci la CSA Steaua!” Am rămas mut!

Nu ați opus rezistență?

Eram șocat… Atunci le-am spus: „Domnilor, nu este vorba neapărat că nu vreau eu să joc la Steaua, dar sunt al Rapidului, nu am cum să plec așa, pur și simplu!” În naivitatea mea juvenilă credeam că așa poate scap. De unde? Cei de acolo zâmbeau și am simțit eu că treaba e aranjată de mult… Ce se întâmplase? Cu un sezon în urmă, Valentin Stănescu plecase antrenor la Steaua și, așa cum am zis, el era fascinat de calitățile mele. Am aflat că el se înțelesese cu conducerile, inclusiv cu Iliuță Greavu, care atunci era în conducerea administrativă la Rapid, așa că nu am mai avut ce face.

Valentin Stănescu a insistat pentru transferul său în Ghencea

Practic transferul dumneavoastră în Ghencea a fost facilitat de doi mari rapidiști…

Da, dar, fie vorba între noi, eram unul dintre cei mai promițători tineri jucători din fotbalul românesc, iar dacă Steaua mă voia, nu prea exista cale de întoarcere. Mai ales că ei au dat în Giulești, în schimbul meu, șase jucători! Îți dai seama că tranzacția în sine a fost una bună pentru toată lumea. Numai eu eram trist. Condițiile materiale erau superioare în Ghencea, însă inima mea era a Giuleștiului. Nu mi-a făcut vreo plăcere că a trebuit să plec de la Rapid.

Pe lângă faptul că erați îndrăgostit de Rapid aveați și acea adversitate pentru Steaua?

O să râzi, dar înainte să vin la Rapid, în copilărie, eu țineam cu Steaua! Ți-am zis că tata era rapidist, dar eu și cu frate-meu țineam cu echipa din Ghencea. Numai că imediat ce am ajuns la Rapid, cred că nu mi-a luat nici măcar jumătate de oră pentru a-mi schimba sentimentele pe loc. Ce vrei… eram doar un copil. Mă îndrăgostisem inevitabil de Rapid, mi-am dat seama că pentru această echipă mă născusem. Și pentru a reveni la întreabrea inițială nu, nu uram Steaua, dar iubeam prea mult Rapidul. Așa că acest transfer nu putea fi primit bine la nivel sufletesc!

Liţă Dumitru la Steaua, dar cu gândul în Giuleşti

Rămâne acest transfer regretul carierei?

Da, rămâne un regret… Poate dacă nu plecam atunci, alta era cariera mea… Cine știe? Deși, nu pot fi ipocrit! La Steaua am avut cele mai bune rezultate ale carierei, acolo m-am desăvârșit ca fotbalist. Dar poate dacă rămâneam la Rapid ajungeam în străinătate, și mai sus… Nu voi ști vreodată. Cert este că s-a întâmplat aşa şi poate că aşa a fost să fie. Ideea e că nu eram eu, mai ales la începuturile mele acolo.

La ce vă referiţi?

Mintea mea era încă în Giuleşti. De acolo ajunsesem la naţională, aveam o echipă bună încă, cu care ne băteam la trofee, deci… Nu aveam motive să îmi doresc neapărat să plec. Aşa că la început nu evoluam poate la adevărata mea valoare. Cineva din cadrul clubului chiar a remarcat asta la un moment dat şi m-a întrebat direct: „Ce e cu tine, Liţă, parcă nu mai eşti tu…? Mi se pare că nu mai ai randamentul de la Rapid…” Deci era evident, aşa că mi-am deschis sufletul şi i-am spus că mi-aş dori să mă întorc. M-a privit părinteşte şi a zis că dacă cei de acolo mă vor înapoi să mă duc, că mă înţelege! Aveam vreo 24 de ani, cam aşa, la acel moment.

Liţă Dumitru a vrut să revină după doi ani la Rapid!

Dar nu v-aţi întors atunci, adică în 1974 la Rapid…

Nu. Eu mă dusesem fericit că am şansa să joc. Antrenor era Take Macri, ne-am salutat, am vorbit şi a venit momentul să îl întreb dacă mă ia înapoi. În momentul ăla mi-a spus că el are doi mai buni decât mine pe post şi nu prea are cum să accepte, că n-aş avea loc… În condiţiile astea, când am auzit aşa ceva, ce era să mai fac? Normal, m-am întors la Steaua şi a urmat acolo ceea ce ştie toată lumea. Până la urmă ăsta a fost destinul meu.

Cu suporterii nu aţi avut probleme?

O, ba da! Şi nu o dată! Eu încercam să îi fac să înţeleagă faptul că nu am fost eu vinovat pentru acest transfer, dar nu prea puteam să-i conving… Ei au fost dintotdeauna mai pătimaşi. De aia, când jucam împotriva Rapidului, mereu o făceam sub nivelul meu. Aveam acel disconfort psihic şi, evident, nu mă simţeam în elementul meu. Nu dădeam randament. Mai ales dacă primeam şi tratamentul aferent din tribune, imaginează-ţi…

Fugărit pe calea ferată după un meci cu Bacăul!

Deci în opt ani la Steaua aţi avut evoluţii mai modeste cu Rapid…

O perioadă. Până când la un meci un fundaş de-al lor m-a luat cu fulgi cu totul şi am făcut entorsă la gleznă. Singura accidentare semnificativă din carieră. Am vorbit cu antrenorul Rapidului, i-am reproşat intrarea şi el mi-a spus că voia să se asigure că nu le fac probleme… Ei bine, din momentul ăla m-am transformat complet, am lăsat sentimentele. Am jucat mereu bine împotriva Rapidului, mă mobilizam special. Am dat şi câteva goluri, nu am mai avut probleme.

Aţi devenit imun şi la adversitatea suporterilor?

În viaţa de fotbalist, astfel de lucruri sunt inevitabile… Nu ai ce face. Plus că suporterii Rapidului sunt pătimaşi în orice circumstanţe, chiar şi când jucam în Giuleşti. Chiar mi-am amintit un episod pe care l-am trăit după World Cup 1970. Ne bătuse Bacăul cu 2-0 lângă Podul Grant şi efectiv am sărit gardul pentru a o lua pe şine, ca să nu dăm nas în nas cu ei. Erau foarte furioşi şi chiar ne-au luat la alergat. Astea nu sunt legende, când echipa juca prost, ei sufereau foarte mult şi nu ne iertau. Totul face parte din farmecul Giuleştiului!

Liţă Dumitru jucase opt ani la Steaua, dar nu avea casă în Bucureşti!

V-aţi întors totuşi, după mulţi ani, ca antrenor-jucător, în 1985. Cum a fost să vă încheiaţi cariera tot în Giuleşti?

Am venit când la Rapid era o echipă bună, cu fotbalişti foarte valoroşi precum Goanţă sau Ţîră. Mă simţeam excelent, aveam un grup foarte frumos. Mai ales că locuiam undeva în Gara de Nord, la linia 14, unde aveam noi un internat. Experienţă de final de carieră excelentă şi, practic, mă întorsesem acasă. Acolo unde am început fotbalul.

liţă dumitru
Liţă Dumitru

Staţi puţin… Nu aveaţi locuinţă în Bucureşti, după opt ani la Steaua?

Hehe… Nu aveam… Bine, era casa părintească din Chiajna, însă în Bucureşti nu exista nimic. Îţi explic şi de ce. La 30 de ani am plecat la Timişoara, pentru că voiam să fac o facultate. De dragul acestei dorinţe am renunţat şi la gradele pe care le aveam, am fost trecut în rezervă. Eu aveam un apartament frumos, cu patru camere, pe Calea Călăraşi. Când am plecat am acceptat să o cedez gratuit cu condiţia să primesc o locuinţă de nemţi în Timişoara. S-a rezolvat pentru moment, însă aveam să trag după asta. Cert este că ani buni nu am avut locuinţa mea în Bucureşti.

Liţă Dumitru a fost ajutat de Valentin Ceauşescu

Cum aţi rezolvat?

Păi să vezi… Când am terminat-o cu cei de la Timişoara, omenii de acolo m-au dat în judecată să îmi ia locuinţa. Chipurile, unii de acolo erau invidioşi că era vilă luxoasă. Numai că eu cedasem apartamentul din Bucureşti pentru ea! Nimic mai mult. Aveam curte frumoas, e drept, acolo îmi petreceam o bună bucată de timp… Pentru că, fie vorba între noi, nu aveai ce face în anii ăia în Timişoara. Ieşeai în oraş, dar cât să stai…? Erau trei case şi un câine… Norocul meu este că rămăsesem în relaţii bune cu Valentin Ceauşescu din perioada în care jucasem la Steaua, iar el m-a ajutat ca procesul să se mute la Bucureşti. În cele din urmă am reuşit, tot ajutat, să renunţ la acea proprietate şi să primesc din nou una în Bucureşti. Numai că a durat ceva…

Rămâneţi pe 1923.ro pentru partea a doua a interviului!