EMOȚIONANT / Discuția cu Sandu Neagu transformată în poveste

Sandu Neagu
Au trecut opt ani fără Sandu Neagu...

Povestea de mai jos este una specială, despre marele Sandu Neagu! Este scrisă de Lucian Ionescu, actualul ofițer de presă de la FCRB. Tocmai în 2006… Când fostul mare atacant se afla printre noi… A dispărut, din nefericire, acum mai bine de opt ani. Spiritul său însă este nemuritor. Motiv pentru care vă și redăm acest articol. Așa îl numește Lucian Ionescu. Noi am merge la alt nivel și am spune că este o poveste în toată regula. O poveste care ne transpune în urmă cu multe decenii… Atunci când Sandu Neagu încânta Giuleștiul cu execuțiile sale… Lectură plăcută!

Sandu Neagu, idolul Giuleștiului!

Discuție transformată în articol în 2006 cu marele Sandu Neagu.

VIAȚA CA UN FUM DE ȚIGARĂ

De ce locomotiva din poarta stadionului pare ruginită? De ce afişul care îi invită pe suporteri în excursie la Atena se încăpăţânează să rămînă agăţat de zid, deşi lipiciul e acum uscat? De ce în Capitala bătrânei Elada, lui Viorel Moldovan nu i-a ieşit o preluare atât de simplă? De ce Pandurii au egalat în ultima secundă a prelungirilor, fără să fi tras nici un şut către poartă? Bătrânul pod Grant nu găseşte nici un răspuns. Rămâne tăcut, încruntat şi cocoşat sub greutatea nepăsătoare a camioanelor şi a tramvaielor care dau vieţii un nonsens ameţitor şi neinteligibil. Nu înţelege nici de ce Giuleştiul nu mai are puterea să râdă miştocăreşte, aşa cum o făcea pe vremuri când Nae Manea marca un gol izbăvitor în mocirla “B”-ului. Casa de bilete, cuibul celui mai longeviv fotbalist rapidist, Ion Costea, este pustie.

Intro cu Rică Răducanu în prim plan

Poveştile nemuritoare despre eroii vişinii Baratki, Vintilă sau Ionică Bogdan sunt întemniţate definitiv între pereţii groşi ai fostei Potcoave. Nea Costea nu mai are puterea să vină la stadion agale, târând de baston şi să povestească. Giuleştiul e pustiu, iar fluierul răguşit al unei locomotive din triaj răsună lugubru ca o chemare la cimitir. Un personaj adus de spate, îmbrăcat într-un trening vişiniu ponosit se luptă să dribleze şinele de tramvai într-o cursă dată aparent cu încetinitorul. “Am fost până la spălătorie să stau la o vorbă cu cioara aia de Rică Răducanu”, se scuză fără a i se cere. Chipul brunet, brăzdat de riduri, aduce cu cel al unui pirat pensionat forţat. Mâna stângă se face scut protector pentru flacăra brichetei, dar tremurul dreptei îi trădează eforturile de a aprinde o ţigară. Arcul imaginar peste 36 de ani durează doar o fracţiune de secundă.

Înapoi cu 44 de ani în urmă, când Sandu Neagu uimea Mexicul

Frigul Giuleştiului s-a transformat în căldura exotică a Guadalajarei. Personajul brunet este acelaşi, însă spatele este acum drept, iar ridurile au dispărut. România joacă un meci crucial cu Cehoslovacia. Tânărul rapidist Alexandru Neagu înscrie un gol, apoi obţine un penalty, iar România învinge cu 2-1. “A fost frumos la Guadalajara. Nu ne-am făcut de râs în Mexic, deşi ne aflam în <Grupa Morții>. Ne-a bătut apoi Brazilia greu, cu 3-2. Îmi amintesc de Pele. Un jucător genial, dar un nemernic în felul lui. Se tăvălea, înjura şi scuipa tot timpul”. Chipul este acum din nou brăzdat, dar ochii strălucesc exact ca soarele de pe cerul mexican.

Ultimii ani de viață a locuit în incinta stadionului Giulești…

Între Sandu Neagu şi Rapid, frăţia este una definitivă, fără nimic artificial şi orbitor, fără primitivismul celei legate între spaniolul Calderon şi românul Becali. Nu şi-a încătuşat destinul de altă echipă. Calcă greoi pe gazonul ud şi priveşte îngândurat spre tribuna a II-a. O lacrimă şerpuieşte printre riduri, după care se pierde printre firele de iarbă. Lacrima unui fotbalist. “Aici este casa mea. La propriu”. Sandu Neagu nu are o casă a lui. Zilele sale se pierd în ovalul giuleştean, iar noaptea priveşte stelele dintr-o cămăruţă situată sub una dintre tribune. Destinul este unul vişiniu, dar dureros. Opt milioane de lei vechi. Atât primeşte antrenorul Sandu Neagu pentru a destăinui secretele atacanţilor micuţi care visează să calce pe urmele lui Daniel Niculae. De ce doar atât? “Pentru că bogaţii nu dau niciodată”.

Boala l-a măcinat în ultimii ani de viață pe Sandu Neagu…

Boala nu l-a cruţat. Fotografia sepia în care îşi cară în braţe un coechipier accidentat îi stârneşte un zâmbet amar. Atunci avea putere. Acum, ciroza îi rânjeşte hâd şi îi numără zilele. Priveşte către ţigara care arde în scrumieră cu dragostea unei amante părăsite. Paharul a rămas doar o amintire. Cândva i-a fost prieten, apoi l-a înjunghiat. “Din cauza cirozei am mersul mai legănat. Nişte poliţişti mi-au strigat în staţie: <moşule, treci pe trotuar dacă eşti beat!>. N-am băut de opt luni”. Figura i se oglindeşte diform în cristalul unui pahar care nu îi aparţine. “Din naţionala timpului meu doar atacul a rămas în picioare. Până şi lui Mocanu i-au tăiat piciorul. Am auzit că şi Gicu Dobrin are probleme. Ne ducem pe rând”. Cuvintele dor contrastând cu acordurile vesele care răsună în berăria din burta stadionului. “Ar trebui să pună nişte tricouri d-ale rapidiştilor pe pereţi, că doar suntem în Giuleşti”.

Contrele amicale cu alt regretat, Teo Codreanu

Fostul jucător refuză să îmbătrânească, deşi îşi acceptă destinul. “Noi, fotbaliştii, ştim să murim frumos. Dar nu e momentul. Vreau să văd când pleacă galeria. Cred că o să merg şi acum cu ei. Ştii că nu îmi place să ratez nicio deplasare”. Se ridică brusc lăsând senzaţia că poate fi din nou sprinten. Îi trăzneşte o palmă pe ceafă fostului coechipier, Teo Codreanu, aflat la o altă masă. “Sandule, termină cu prostiile că te faultez”, îi strigă “Parpală”, aşa cum o făcea pe teren în urmă cu aproape patru decenii. Neagu se îndreaptă spre uşă şi aruncă scuza peste umăr: “Acum trebuie să plec. Am ceva treabă în Giuleşti Sârbi”. Prin geamul fumuriu, imaginea pare puţin voalată. Îşi îndeasă ştrengăreşte cipilica pe cap şi pleacă având acelaşi mers legănat. Chiştocul ţigării se rătăceşte între şinele de tramvai azvîrlit şmechereşte din vârful degetelor. Este Sandu Neagu. Sau viaţa ca un fum de ţigară.

Lucian Ionescu-2006