EXCLUSIV / Interviu de colecţie cu Nichi Dumitriu, partea I

Nichi Dumitriu
Nichi Dumitriu

Nichi Dumitriu s-a mutat în Grecia de peste 30 de ani. Şi, exceptând câţiva ani, a trăit acolo din 1987. Chiar şi aşa, el nu poate uita nici măcar o secundă din anii petrecuţi la Rapid. Ca urmare a acestui lucru, venerabilul fost mijlocaş de geniu, ajuns la 75 ani, a acceptat să stea de vorbă, în exclusivitate, cu 1923.ro. A rezultat un interviu savuros pe care vi-l redăm în continuare, în două părţi. Nu de alta, dar în discuţia de peste o oră, amplasată temporal între primele două optimi ale World Cup 2018, Franţa – Argentina şi Uruguay – Portugalia, Dumitriu II a avut extrem de multe de povestit. Şi nu există plăcere mai mare decât să împărtăşim acestea cu suporterii rapidişti de pretutindeni.

Nichi Dumitriu, fascinat de Titus Ozon şi Take Macri

Domnule Dumitriu, vă amintiţi cum aţi ajuns la Rapid?

Normal! Se întâmpla în 1963. Gheorghe Popescu I a desfiinţat Viitorul, care, de fapt, era echipa de tineret a României şi ne-am împărţit care încotro. Mulţi au fost luaţi de steaua şi Dinamo, iar trei am ajuns la Rapid, unde antrenor era regretatul Căliţă Roşculeţ. Rapid m-a dorit mult, am mers la „pachet” cu Jamaischi şi Ştefănescu. Cel din urmă n-a prea jucat în Giuleşti, el a făcut carieră ulterior la FC Argeş. Cam asta este, pe scurt, povestea sosirii mele lângă Podul Grant.

Care sunt primele interacţiuni pe care le-aţi avut în Giuleşti?

Nu o să uit vreodată că la primele partide am avut ocazia să evoluez alături de giganţi precum Ozon şi Macri. Doi monştri sacri pe care i-am admirat foarte mult. Mai ales pe primul… Ozon era uriaş! Din păcate nu am avut ocazia să evoluez decât în câteva meciuri alături de el, fiindcă apoi s-a retras… Însă rămâne, de departe, cel mai valoros fotbalist alături de care am jucat în cariera mea. M-a marcat talentul său, valoarea pe care o arăta pe teren.

În returul 1966-1967, Nichi Dumitriu a jucat cât pentru doi!

S-a spus că aţi încercat să îl copiaţi, că aţi fost urmaşul său la Rapid, din punct de vedere al frumuseţii jocului prestat…

Nu este adevărat! Sunt poveşti astea cu copiatul. Cum poţi copia talentul cuiva? Cu el te naşti. Îl ai sau nu îl ai. Când aud şi despre Hagi… Că l-a descoperit cutare… L-au descoperit maică-sa şi cu taică-său! Uite, să îţi mai dau un exemplu recent. Se bate monedă că Ladislau Boloni l-a descoperit pe Cristiano Ronaldo. Eu nu aş pune problema aşa. A fost doar omul potrivit, la locul potrivit. Păi asemenea talente, ca Hagi, Ronaldo şi aşa mai departe nu aveau cum să nu iasă în evidenţă. Aşadar, nici eu nu am copiat pe nimeni. Stilul pe care l-am avut a fost, în bună măsură, dat de mama natură.

Dacă aţi fi să numiţi cel mai bun sezon pe care dumneavoastră, ca jucător, l-aţi avut la Rapid, care ar fi acela?

Clar 1966-1967! Şi nu doar pentru că am luat primul titlu oficial din istorie, ci şi pentru că a trebuit să trag mult mai tare. În retur, Puiu Ionescu, omul cu golul, a lipsit opt sau zece etape din cauza unor probleme la inghinali. Aşa că a trebuit să fiu eu omul cu golul. Dacă ar fi fost Puiu pe teren, eu mă ocupam doar cu pasele, el trebuia să le bage în aţe. Am jucat alături de Sandu Neagu. Numai că el avea doar 18 ani. Era un copil talentat, ambiţios, bătăios. Numai că nu aveam cu el relaţia de joc care se crease între mine şi Puiu. Deci am avut ceva de tras în acea a doua parte a sezonului şi consider că am pus serios umărul la acel titlu.

Nichi Dumitriu: „Cu Ionescu nici nu ieşeam la bere în afara terenului!”

Cuplul de atac Puiu Ionescu – Nichi Dumitriu este unul dintre cele mai mari din istoria fotbalului românesc! Există şi o carte dedicată acestuia. Care a fost secretul unei colaborări atât de bune între dumneavoastră?

Puţină lume ştie, dar eu cu Puiu Ionescu nu eram apropiaţi în afara terenului. Nu am ieşit măcar la o bere împreună! Eu eram prieten cu Lupescu şi Codreanu mai mult. Dar pe teren ne înţelegeam perfect. Bun, pentru a ajunge la această relaţie ne-au trebuit vreo doi-trei ani, nu a fost simplu. Însă apoi nu ne-a mai oprit nimeni! Eram complementari. Eu eram cel tehnic, cu pasa decisivă, iar el avea un simţ al porţii ieşit din comun. Fotbalist extrem de inteligent şi cu simţul golului cum nu am mai văzut. Doar că antrenamentele au fost cele care ne-au făcut să ne simţim atât de bine pe teren unul pe altul.

Titlul din 1967 este cea mai importantă realizare, fără dubii, cum aţi trăit, ca grup, acel sezon?

A fost un an perfect! Dar să îţi spun şi de ce! Norocul nostru a fost că l-am avut antrenor pe Valentin Stănescu, care era un extraordinar pedagog şi ştia cum să ne ţină în permanenţă moralul ridicat. Ne făcea să ne gândim doar la jocul nostru, nu la alţii. O aveam pe Dinamo în spate şi ne tot îngrijoram, dar el nu ne spunea decât atât, că important e ca noi să câştigăm! Era treaba lui Dinamo ce făcea în meciurile sale. Dacă noi băteam mereu, nu aveam cum să fim ajunşi. E drept, aveam experienţele nefericite ale celor trei locuri doi succesive din anii precedenţi. Numai că în acel sezon ne-a ieşit totul. Mai ales pe final. Nea Tinel a ştiut să ne ţină extrem de concentraţi.

Nichi Dumitriu, cel mai apropiat jucător de Tinel Stănescu

Aţi fost jucătorul preferat al lui Valentin Stănescu. Cum s-a ajuns aici?

Aşa este. Eu îi spuneam tată şi eram singurul care mergea cu el la bere. Ca să îţi răspund la întrebare, nu aş putea spune exact… Probabil că îi plăcea talentul meu, plus că eram un copil cuminte. Dacă la ora 11 seara era stingerea, eu la 8:30 eram în cameră… Ţin minte şi acum când ne mai întâlneam cu marele actor Gheorghe Dinică la câte o bere şi ne spunea ce salariu are… Ditai artistul, avea cam 1400 lei pe lună, şi îl cinsteam noi mereu. O duceam bine ca fotbalişti, ce să mai… Nu ca cei de acum, dar nu ne puteam plânge. Cu Tinel Stănescu am fost apropiat până în clipa în care a murit… Când m-am văzut ultima dată cu el încercam să mi-l imaginez cum arăta el când ne antrena, ce bărbat era, pentru că ajunsese măcinat de boală… A şi murit la câteva luni după…

Spuneţi de bani, cam cât se câştiga atunci?

La victorie aveam 300 lei primă, iar dacă băteam trei la rând, primeam câte 1000 lei de la ministrul Dănălache. Aşa cum ţi-am spus, nu o duceam rău. Chiar dacă noi aveam locuri de muncă şi, teoretic, fotbalul îl făceam ca amatori, eram mai profesionişti decât sunt mulţi acum!

Plumbul din ghetele lui Codreanu şi importanţa lui Dinu-Buric

În mod cert acea echipă din 1967 a fost una dintre cele mai mari din istoria Rapidului…

Să nu exagerez, dar cred că noi am fost primii din lume care am jucat în formula 4-4-2. Eu cu Puiu stăteam în faţă, iar Codreanu şi Năsturescu arau benzile! Erau de neoprit. Să îţi spun ceva despre care puţini ştiu… Teo, Dumnezeu să îl ierte!, îşi punea, în perioadele de pregătire, plumb în ghete. La propriu! Ca să îşi întărească musculatura picioarelor şi ca să fie uşor ca o pană în meciurile oficiale. Au fost două componente esenţiale în angrenajul nostru. Dar pentru mine, cel care ne făcea tot jocul, la mijloc acolo, era Costică Dinu. Buric, aşa cum îl ştiam avea o viziune extraordinară.

Care au fost, în viziunea dumneavoatră, cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut Rapidul?

Este greu de spus… Ar fi fost Baratky, numai că eu nu l-am prins jucând. Din ce am văzut eu, cum ţi-am spus deja, Titus Ozon era impresionant. Un adevărat diamant! Chiar dacă la Rapid a venit pe finalul carierei, când, oricum, nu mai era la apogeu.

Nichi Dumitriu

Nichi Dumitriu: „Numai Lupu, Sabău şi… Hagi aveau loc în 1967!”

Şi după Ozon pe cine aţi pune?

După Ozon, potopul (râde cu poftă)! Glumesc, desigur. Dar el a fost cel mai mare alături de care am jucat. Uite, pe locul 2 îl pun pe Dinu-Buric, fiindcă ţi-am zis, din punctul meu de vedere, era esenţial în angrenajul echipei. În rest, nu ştiu pe cine să mai numesc… Mai ales că am avut mulţi colegi valoroşi de-a lungul timpului, nu prea am cum să numesc doar o parte dintre ei.

Dar dintre cei care au jucat în istoria recentă la Rapid?

Din punctul meu de vedere, dintre cei care au urmat generaţiei noastre, doar Lupu şi Sabău ar fi avut loc în echipa din 1967. Este părerea mea, însă aşa văd eu lucrurile. Pe ei doi i-am apreciat cel mai mult. Bine, aici mă refer la cei care au jucat la Rapid. Pentru că dacă îl iau în considerare pe Gică Hagi, el putea juca, fără probleme, şi portar la acea echipă. Atât de mare a fost! Era şi greu, în general, să intri în acea echipă. Uite, Nelu Oblemenco, când a plecat, a spus că el ca să joace la Rapid trebuie să moară ori Puiu ori eu. Şi nu mai are rost să spunem ce a devenit ulterior acest mare atacant pentru Universitatea Craiova.

Stocker, omul care i-a provocat coşmaruri lui Nichi Dumitriu

Îl consideraţi pe Hagi mai mare decât pe Dobrin sau Lupu?

Este peste toţi, domnule! Un fotbalist cu calităţi fantastice, avea tot ce îi trebuie pe teren. Când juca la naţională, mă uitam uimit la execuţiile sale. Ce pase dădea! Şi eu am fost un jucător de fantezie, cu tehnică, dar cum lovea Hagi mingea mă făcea să rămân cu gura căscată. Este, fără dubii, din punctul meu de vedere, cel mai mare din istoria fotbalului românesc!

Dar cei mai dificili adversari întâlniţi?

Vai de mine! A fost unul Stocker de la Jiul Petroşani! S-a prăpădit şi el, săracul, acum câţiva ani, Dumnezeu să îl ierte! Ceea ce vreau să spun este că, pe lângă el, Bumbescu, de exemplu, a fost mic copil! Păi la un meci, nenorocitul mi-a dat un cap în gură, când eu mă uitam după Codreanu. Nu am ştiut ce e cu mine! Pe urmă însă, când am fost la comisie s-a rugat de mine să îl iert, că are doi copii acasă, că nu vrea să fie suspendat… M-a înmuiat. Dar ştii cum mi-a mulţumit? Cu un pumn în plex la meciul următor când am fost adversari! Iar fără minge… Ăsta nu mai era fotbal, nici măcar sport. Şi am aflat că nici copii nu avea atunci acest imposibil Stocker… În rest, în cariera mea nu prea m-am temut de nimeni.

Golurile de la păianjen cu Farul şi ameninţarea de la pauza cu Iaşi

Care sunt cele mai reuşite meciuri ale dumneavoastră pe care le-aţi avut la Rapid?

Îmi amintesct de finala Cupei Balcanice cu Farul. După 3-3 la Bucureşti, am mers la Constanţa şi ei ne vedeau victime sigure. Guţă, de la ei, mi-a spus înaintea meciului să pun mâna pe trofeu, că pe urmă îl iau ei. Ei bine, am dat două goluri identice, la păianjen, şi am bătut 2-0. Apoi l-am întrebat cum rămâne cu Cupa…? M-a înjurat, normal, dar eram aşa fericit că ne adjudecasem trofeul că nu mi-a mai păsat. Apoi ţin minte un meci cu Dinamo, la ei acasă. Debutase Cornel Dinu la ei, dar am făcut o cursă senzaţională, l-am luat la viteză, pentru că eram foarte iute, i-am pasat lui Năsturescu, şi am făcut 2-0. Atât a fost scorul final. Am evoluat toţi atât de bine atunci încât ne-a aplaudat tot stadionul în picioare. Deci şi suporterii lui Dinamo!

Doar acestea două?

Evident că nu, dar ele mi-au venit primele în minte. Ah, mai e o victorie a noastră cu CSMS Iaşi, în anul în care am luat titlul. Am bătut 8-1, dar în prima repriză am jucat atât de prost, încât la pauză ne-au spus conducătorii că dacă nu jucăm serios, ne suspendă şi pe mine şi pe Puiu. Practic ne sugerau, cumva, că ne dăm la o parte. Dar nu exista aşa ceva atunci! Nu ştiu cum am făcut însă, că după ce am ieşit de la cabine am dat gol după gol. Cinci Puiu şi două eu. A fost alt meci memorabil.

Golul cu Progresul, o reuşită cât un campionat!

Pe lângă golurile marcate cu Farul în finala Cupei Balcanice, mai aveţi vreunul preferat la Rapid?

Da! În returul sezonului în care am luat titlul, atunci când, în absenţa lui Puiu Ionescu, aşa cum ţi-am zis, a trebuit să trag să o bag şi în aţe. Am bătut pe Progresul cu 1-0, iar golul a fost marcat de mine. Un şut de la peste 35 de metri. Cred că este cel mai frumos şi, totodată important, gol pe care l-am marcat pentru Rapid. Cel puţin din ce îmi aduc aminte în acest moment.

Nichi Dumitriu şi Sandu Neagu

PARTEA A II-A a interviului o puteti citi AICI