EXCLUSIV / Interviu de colecţie cu Nichi Dumitriu, partea a II-a

rapid Puiu Ionescu Nichi Dumitriu
Rapid a luat titlul pe 11 iunie 1967. Dumitriu este al treilea de pe rândul de jos, de la stânga la dreapta

„Nu mă mai cunoaşte nimeni acum… Majoritatea celor care mă urmăreau s-au dus… Mai e nea Chivu, cu care mă mai întâlneam demult, când stăteam în Drumul Taberei…”, e expresia plină de reticenţă cu care fabulosul Nichi Dumitriu întâmpină echipa 1923.ro în momentul în care i se cere acceptul pentru acest interviu, a cărui primă parte deja aţi putut-o citi. Evident, ar fi o reală blasfemie să fim de acord din acest punct de vedere cu unul dintre cei mai mari fotbalişti din istoria Rapidului. Aşa că, pentru a-l contrazice, vă prezentăm şi partea secundă a discuţiei avute cu dumnealui, în care putem să înţelegem şi mai clar cât de mare a fost acest fotbalist. Chiar dacă nu şi-a putut atinge, din păcate, la maximum potenţialul cu care a fost înzestrat.

Nichi Dumitriu şi gaura din plămân care i-a blocat ascensiunea

Din păcate în 1968 aţi plecat de la Rapid, din cauza problemelor de sănătate… Ce s-a întâmplat?

Nichi Dumitriu

Mă îmbolnăvisem grav. Am avut un turneu în Algeria, iar acolo nu era apă caldă, aşa că ne spălam cu apă rece… Ei bine, din cauza asta am făcut un infiltrat pulmonar pe care l-am descoperit după câteva luni. Practic, aveam în plămân o gaură cât o monedă de 25 de bani! A trebuit să stau un an pe bară, mi-a spus doctorul că trebuia inclusiv să mă las de fotbal. Dar nu puteam face asta! Aveam numai 26 ani, fotbalul era viaţa mea. Chiar dacă mă şi îngrăşasem vreo opt kile în perioada asta, am avut mare noroc cu Tinel Stănescu. După un an, el m-a luat la Steagul Roşu Braşov şi acolo m-am vindecat.

 

Cum aţi reuşit?

Păi s-a potrivit perfect. Stăteam în cantonament la Poiana Braşov de miercuri până duminică şi, în timp, acel aer de acolo m-a vindecat complet. În total am stat mai bine de un an şi jumătate pe bară, însă ulterior mi-a revenit şi am prins un sezon plin alături de Steagul Roşu, îmi mai revenisem. Tot nea Tinel m-a salvat.

Golul în poarta Rapidului care aproape l-a făcut să plângă

Aţi evoluat şi împotriva Rapidului acolo. Nu a fost ciudat?

O, ba da! Chiar una dintre cele mai neplăcute amintiri se leagă de un meci cu Rapid. Am dat un şut de pe la 35 metri şi Rică a scăpat-o în poartă. A fost un sentiment ciudat, nu m-am putut bucura de acel gol. Ba chiar ajunsese să îmi pară rău că am şutat, îmi venea să plâng! Noi am bătut cu 3-1 atunci şi îmi amintesc că la scurt timp după acel meci s-a lăsat şi Greavu. El juca atunci la Rapid, dar în meciul cu noi s-a văzut că îmbătrânise…

Pe urmă aţi jucat la Dinamo. Nu aţi avut probleme cu suporterii Rapidului?

Nici vorbă! Era un respect imens. Eu nu am plecat cu scandal de la Rapid, aşa s-a nimerit… Să mă îmbolnăvesc atunci când eram la apogeu. Din păcate… Pe urmă m-am întors chiar în Giuleşti. Dar îmbătrânisem, aveam aproape 30 ani, echipa nu mai avea aceeaşi calitate şi nu am mai avut aceleaşi rezultate. Dar cu suporterii nu, nu am avut vreo problemă.

Nichi Dumitriu, ghinionistul de serviciu când a venit vorba de naţională

Am vorbit, în general, despre momentele frumoase de neuitat pe care le-aţi trăit la Rapid. Care sunt regretele carierei?

Cel mai mare este că m-am îmbolnăvit, aşa cum ţi-am zis, când eram în vârf de formă, şi am ratat Cupa Mondială din 1970… În locul meu s-a dus Sandu Neagu, care a jucat excelent de altfel, dar cred că puteam juca şi eu acolo. Când a venit însă vorba de echipa naţională mereu am avut ghinion. Nici la Olimpiada din 1964, de la Tokyo, nu am jucat. Eram în lot, dar mi-am dislocat umărul la un antrenament dinainte şi am văzut toate meciurile din tribune, cu poloiştii. Apoi, în 1967, trebuia să primesc Globul de Argint, premiul acordat celui mai bun fotbalist român. Dar ghici ce! A pierdut România 7-1 cu Elveţia şi nu mi-au mai dat nimic… Eu nici măcar nu am jucat în meciul ăla că, din nou, aveam probleme medicale. Fusesem accidentat la gleznă…

Nichi Dumitriu a fost dorit de Beşiktaş şi Olympiacos

De asemenea nici în străinătate nu aţi jucat. Aţi avut oferte?

Da, au fost. În 1963, presa din Turcia, aşa cum mă informase un prieten, scria că mă doreşte Beşiktaş. Pe mine şi pe Todor. Care, în opinia mea, a fost unul dintre cei mai buni portari români. Eram foarte tânăr atunci. La mine însă nu a ajuns nimic mai mult, decât ceea ce era tipărit pe ziarul de acolo. O discuţie serioasă a fost în 1970, când Olympiacos a vrut să mă transfere. Dar nu am fost lăsat să plec, mi se spunea: <<Eşti nebun?! Pentru asta îţi trebuie aprobare de la Ceauşescu!>> Puiu Ionescu a avut mai mult noroc, l-a ajutat un ministru să plece în Germania. Pe urmă, la 31 ani, am avut ocazia să merg tot în Turcia, la o echipă de acolo. Numai că băgaseră ei două reguli. Fie să fi jucat în ultimul an la echipa naţională, fie să am până în 30 de ani. Din păcate, le-am ratat la mustaţă pe ambele…

Un-doi cu steagul din afara terenului

Aţi avut ceva ghinion…

Da, dar asta este. Acum că tot pomenim de amintiri, trebuie să mai amintesc una. Mai mult hazlie decât plăcută sau neplăcută. Noi aveam vreo opt meciuri fără înfrângere şi mergeam la Galaţi pentru <<al nouălea val>>, aşa îi spuneam. Dar am pierdut într-un mod incredibil. Pe atunci, mijlocul terenului era demarcat cu două fanioane, pe laterale. Şi un jucător de-al lor a făcut un-doi cu fanionul şi s-a dus direct către poarta noastră şi a dat golul cu care am pierdut. Însă ele nu erau poziţionate ca la corner, pe tuşă! Nu, erau la jumătate de metru – un metru în afară, aşa că golul nu avea cum să fie validat. Trebuia dat aut. Degeaba am protestat însă noi, că nu ne-a ajutat cu nimic!

Numele dumneavoastră este Emil Dumitriu. De unde pseudonimul de Nichi?

Aparent nu are legătură, dar îţi explic imediat logica. Tatăl şi naşul meu erau un pic chercheliţi la botez şi au zis: <<Băi, şi eu Nicolae, şi tu Nicolae… N-o să îi punem la băiat tot aşa! Îi punem Emil, dar să fie şi Nichi!>> Practic, de la ei provine acest nume, chiar dacă nu figurează în certificat.

Nichi Dumitriu: „Mai bine o bară frumoasă decât un gol urât”

Cum aţi ales să vă stabiliţi în Grecia?

În 1978, m-am căsătorit cu o grecoaică. Eu eram antrenor la o grupă de juniori a lui Dinamo, iar ea pregătea echipa de handbal Progresul. După căsătorie, din cauza originilor ei, mereu aveam probleme când să plec din ţară. Mă tot opreau la aeroport… De aia am decis amândoi să ne mutăm în Grecia, că e mai bine. Şi, slavă Domnului, am luat decizia potrivită! Am reuşit să ne facem aici patru case, să ne asigurăm o bătrâneţe liniştită, cum nu ştiu dacă am fi putut avea în România…

Sunteţi celebru şi pentru o vorbă care a rămas adânc scrisă în istoria fotbalului giuleştean: „mai bine o bară frumoasă, decât un gol urât!” De unde a pornit?

Florian Pittiş a fost cel care a evidenţiat-o, care a pomenit-o demult, amintindu-şi că eu i-am spus-o. Logica din spatele ei este simplă. La meciurile noastre de acasă veneau 80.000, 90.000 de oameni când jucam pe 23 August, la cuplaje. Ne doream ca suporterii să se bucure de spectacol. Iar eu cum eram fotbalist de creaţie, ştiam ce înseamnă să vezi lucruri frumoase pe teren. Ştiam că asta face parte din folclorul Rapidului. Că întotdeauna o prestaţie artistică primează în faţa unei victorii insipide. De aici a pornit totul şi uite că a rămas o frază istorică pentru Rapid.

„Messi n-a avut chef de World Cup… Se gândea la copilul de acasă”

Aţi jucat mereu pentru suporteri?

Se poate spune şi aşa. Mai ales în deplasări. De exemplu, când mergeam cu trenul la Petroşani sau în oricare alt oraş, făceau totul să fie alături de noi! Stăteau pe culoare, chiar dormeau acolo, numai să călătorească alături de favoriţii lor. Erau cel puţin 200-300 care veneau aşa. Ei, cum să nu joci pentru ei?! Să le aduci bucurie, să le dovedeşti că le respecţi fidelitatea, că îi apreciezi. Uite, de Argentina mie îmi pare rău că a fost eliminată de la World Cup 2018 în primul rând pentru cei 15.000 de suporteri. Este îngrozitor să călătoreşti în număr atât de mare, de la Polul Sud la Polul Nord şi să fii dezamăgit astfel…

Sunteţi fan Argentina?

În primul rând sunt mare fan al lui Messi. L-am urmărit mereu, iar la Barcelona erau unele meciuri în care închideam televizorul! Aveam aşa emoţii încât nu mă puteam uita la meciurile lui. Acum nu am avut deloc… Am văzut ce chef are de World Cup 2018… Cred că nu se gândea decât cum să ajungă mai repede acasă, la copilul lui de câteva luni. Nu l-am simţit deloc motivat.

Nichi Dumitriu: „Cel mai slab turneu final din istorie!”

Aşadar sunteţi la curent cu tot ce mişcă la World Cup 2018!

Glumeşti?! N-am pierdut vreun meci! Şi dă-mi voie să îţi spun că e cea mai modestă Cupă Mondială dintre toate pe care le-am văzut! Şi am văzut câteva. Calitatea fotbalului de la World Cup 2018 lasă foarte mult de dorit. Poate doar cele din anii ’30, pe care nu le-am văzut să fie sub, deşi nu cred. Îţi şi dau un exemplu. Pentru ce a făcut Löw cu Germania ar trebui băgat la puşcărie! Cum să îl laşi acasă pe Sane?! E doar vina lui că naţionala lor s-a făcut de râs. Fotbalul e parcă tot mai slab. Am spus cu mulţi ani în urmă că fotbalul va ajunge ca handbalul, să se apere echipele cu zece jucători. Mulţi au spus că sunt nebun atunci, eh uite că s-a ajuns la vorba mea!

Şi nu mereu cu rezultate…

Păi uite exemplific acum din nou Argentina. Apărătorii lor încercau să dribleze mai mult decât mijlocaşii, ceea ce nu este posibil! Numai că problema e că cel mai des pierdeau mingea… Este inadmisibil!

Nu a mai fost pe Giuleşti de mai bine de un deceniu

Pe Giuleşti de când nu aţi mai fost?

Oho… Să fie vreo zece ani! Am fost, ţin minte, la un meci cu Puiu Ionescu. Chiar dacă nu ştiu exact care… Acolo l-am cunoscut pe Mircea Geoană. De el mi-a zis Puiu, că e mare om politic. Eu, trăind în Grecia, nici nu-l ştiam, îţi dai seama. Cam acestea sunt ultimele mele amintiri de pe stadionul pe care am jucat atâţia ani.

Ca să recapitulăm, înţelegem că cel mai mult i-aţi admirat pe Ozon, Hagi şi Messi! Este corect?

Perfect adevărat! Sunt fotbaliştii care m-au marcat cel mai mult. Iar din tenis îi admir pe Roger Federer şi Simona Halep. Din punctul meu de vedere sunt sportivi excepţionali. Simona şi-a îmbunătăţit foarte mult condiţia fizică, dar şi tehnica în ultimul timp. Mai ales că la acest din urmă capitol nu excela. Uite însă că munca, antrenamentul, i-au permis să ajungă la un nivel excelent!

Îi plac tenisul şi atletismul

Pe lângă fotbal şi tenis mai urmăriţi şi alte sporturi?

Da, în egală măsură am trei sporturi favorite. Fotbal, tenis şi atletism. Nu e neapărat o ordine a lor. Bine, normal, fotbalul are un loc special. La atletism l-am admirat mult de tot pe Usain Bolt, dar acum, că s-a retras, nu prea pot spune că îmi mai place cineva în mod deosebit.