Fotbal în Berlin, ep. 4: „Doar acasă nu mergem!”

Berlin
Ostkurve, nucleul dur al galeriei Herthei Berlin

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Am, în sfârşit, privilegiul să ajung în tribunele Olympiastadion din Berlin cu câteva minute înainte de începutul meciului. Nu mai este Liga Europa, ci Bundesliga, iar interesul pare cel puţin la fel de mare. Ba chiar mai mare! La final se vor fi anunţat aproape 33.000 de plătitori. Deci mai mulţi decât la partida cu Athletic Bilbao. Nici adversarul actual nu e deloc de neglijat, e vorba de Bayer Leverkusen. Îmi pun cu grijă deoparte suvenirurile cu Hertha Berlin pe care tocmai le cumpărasem, dar şi faimoasa de acum insignă cu Rapid. Stau în picioare şi ascult cu mare atenţie imnul celor pe care Rapid i-a eliminat în urmă cu 11 ani din Cupa UEFA. Ştiu deja că Ostkurve, nucleul greu al suporterilor echipei cântă în picioare non-stop. Practic nu se opresc vreo secundă pe parcursul partidei.

Peluza-patrimoniu şi istoria ei

Imnul sună superb. Refrenul, cel puţin, este demenţial! „Nur nach Hause, geh’n wir nichts!„, adică, tradus ad litteram, „Doar acasă nu mergem noi!” Sună impecabil, imposibil să nu îl şi filmezi. Practic ai face o blasfemie, ca turist, să nu imortalizezi momentul. Nu ezit, nu blasfemiez. Savurez cu telefonul în mână şi cu camera pornită. Nu e de mare calitate, dar îşi face treaba. O să am grijă de această amintire mereu. Magia e gata, dar oricum încep celelalte cântece. Deci e OK. Privirea mea acum se îndreaptă spre meci, dar şi spre jumătatea cealaltă a tribunelor, mai mult goală, dar se fixează pe peluza din vest unde o poartă uriaşă, păstrată ca vestigiu chiar şi după renovare se înalţă impunătoare. „E patrimoniu istoric, nu a putut fi atinsă, trebuie conservată. E aşa de pe vremea Olimpiadei din 1936. Pe acolo intrau sportivii care alergau marathonul”, îmi spunea amicul meu din Berlin, Jorg.

Ibisevici şi Kalou, vedetele Herthei

Gata cu porţia de istorie, încarc filmuleţul pe Instagram că, deh, trebuie să mă laud cu asemenea minunăţie de privelişte prietenilor virtuali şi mă concentrez pe meci. Stau cam în aceeaşi zonă ca şi la meciul cu Athletic Bilbao şi observ cum zona este mai populată. Preţurile la bilete sunt aceleaşi. În sectorul ăla, 27 de euro. Nu e puţin, dar nici mult pentru aşa partidă. Nu au mari vedete cei de la Hertha Berlin, dar totuşi în teren îi au pe Ibisevici şi Salomon Kalou. Fotbalişti totuşi cu pedigree. Cu motoarele turate la maximum, echipa din capitala Germaniei face şah mat fosta finalistă a Ligii Campionilor, iar la pauză se intră cu un mai mult decât liniştitor 2-0. Nimic nu pare să pericliteze punctele gazdelor. La grupurile sanitare, între reprize, se amestecă suporterii Herthei cu cei veniţi din zona Koln. Fără vreun incident!

Şi la Berlin sunt suporteri de rezultat

Sigur, astfel de imagini sunt la ordinea zilei în Germania. Doar că încercăm să ne imaginăm astfel de lucruri în România. Dar stai, noi nu avem un fotbal la nivel atât de înalt. Şi nici suporterii nu mai prea vin pe stadioane ca să existe clinciuri grave. Dacă aş mai fi rămas câteva zile în Berlin, aş fi prins un meci cu Bayern Munchen. O partidă de pomină, disputată pe 1 octombrie de la 15:30. „Cam aşa e la Hertha mereu, în jur de 30.000 oameni în tribune, constant. Cu Bayern, de obicei, vin peste 70.000. Dar două treimi ţin cu Bayern, chiar dacă sunt din Berlin sau din apropiere. Sunt suporteri de rezultat!”, îmi va mai explica Jorg zilele următoare. Practic, Bayern Munchen e în Germania cum este fcsb în România. Trăiesc doar cu o mică părere de rău că nu pot vedea cum se umple stadionul din Berlin. Nu e nimic, mă bucur de actuala partidă, din care mai e o repriză. Şi savurez din halba de bere de un litru. Despre care v-am mai zis.

Subiectul Şumudică

Până la final nu se mai întâmplă mare lucru, ci doar un gol al oaspeţilor în prelungiri. Dar Hertha Berlin bate acasă şi mai toată lumea e fericită. Părinţii de mână cu copiii şi cu fularele alb-albastre la gât se îndreaptă spre S-Bahn. Mă grăbesc şi eu, să nu ratez trenul ca data trecută, când am rămas de împrumut în faţa grădinei zoologice din Berlin. Cea mai diversificată din lume aşa, ca fapt divers. E frumos drumul de întoarcere, suporterii Herthei sunt de prin tot oraşul. Nu mai e aceeaşi atmosferă din taxi, de după meciul cu Bilbao, când conversând cu şoferul am aflat că e din Istanbul, că e mare fan Galatasaray şi că îl adoră pe Hagi. De fapt, cu un turc ce poţi vorbi dacă nu despre fotbal? E drept, nu auzise de Şumudică. Sau poate nu pronunţam eu corect pentru el. Acum însă sigur ştie cine e… 171 e mai puţin confortabil decât Mercedesul, dar nu e rău nici aşa.

Urmează Tennis Borussia Berlin

Am mai bifat o filă la cartea cu amintiri de neuitat a vieţii. Încă am în minte „Nur nach Hause geh’n wir nichts!” Şi se aplică chiar bine în cazul meu, pentru că nu merg acasă sigur, doar sunt la peste 1000 de kilometri depărtare. Dar berea care mă aşteaptă pe pervazul hotelului că, deh, nu avem frigider… mă va ajuta să adorm ca un prunc în patul de împrumut. Am dat de gustul fotbalului de la Berlin, iar meciurile Herthei vor fi doar începutul. Nu mă mulţumesc cu Liga Europa, cu berea la 1 litru sau cu Bundesliga. Vreau să experimentez cultura mai în profunzime, iar asta nu se poate face calumea decât în ligile inferioare. Aşa că următoarea destinaţie e ca o prăpastie calitativă. În aparenţă, pentru că în esenţă Tennis Borussia Berlin este ceva aparte. Cu toate că joacă în liga a 5-a. Momentan, atât. Mai vorbim în episodul următor!