Poveştile lui Harald. Rapid se simte altfel!

Rapid
Rapid este iubit peste tot!

Mai jos vă împărtăşim scrisoarea unui înfocat rapidist. El se numeşte Harald, conform comentariului pe care l-a lăsat. Am decis să o publicăm integral pentru că ni s-a părut ceva unic. Cum este, de fapt, povestea fiecărui rapidist! Textul, compus dintr-o succesiune de întâmplări rapidiste, merită savurat de la un capăt la altul. Şi astfel de lucruri ne întăresc ideea că Rapid trăieşte!

Eu n-am blog. Nici măcar pagină de Facebook. Am însă câteva întâmplări, situații, povestioare simpatice sau interesante ori chiar amuzante – zic eu – din jurul Rapidului. Nu din interior, nu legate de glorii rapidiste – pe care n-am avut, din păcate, prilejuri fericite de-a le întâlni personal. Ci mai degrabă cu oameni simpli care țin cu această echipă și cărora li s-au întâmplat ceva „faze” de-a lungul vieții de rapidist. Unele poate că au mai degrabă relevanță personală, riscând să iște în mintea unui cititor neimplicat cel mult mirări de tip „…așa, și? Ce-i așa special sau interesant sau chiar amuzant la asta?”. Totuși, cred eu că mulți dintre rapidiști s-ar putea regăsi în ele, amintindu-și că și lor li s-a întâmplat la un moment dat ceva similar.

Așa cum m-am regăsit și eu, citind această postare a domnișoarei Andreea. Căci mi-am adus aminte de un astfel de moment, oarecum asemănător, în care cifrele astea, înșiruite fix în această ordine, aveau pentru cineva o relevanță aparte, fără ca altcineva – neavizat – să înțeleagă vreo iotă. Un moment de umor absurd – nu din acela care te face să râzi în hohote, ci eventual să zâmbești complice. Și, poate (sper!) să te-ajute să preiei leapșa, ducându-te imediat cu gândul la un alt moment asemănător și altul si altul… Îmi permit să redau aici întâmplarea, pentru oricine ar vrea să-și provoace amintirile rapidiste la un astfel de joc ad-hoc.

ANUL ÎN CARE S-A ÎNTÂMPLAT CEEA CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ACEL AN

(o amintire rapidistă a lui Harald)

El – un rapidist din ăia despre care prietenii zic că-i cu capu’. Sau măcar un pic. Nu s-o-mbrăca el exclusiv în vișiniu, dar pentru oricine din familie sau grupul de prieteni ar intenționa să-i dea cadou ceva de purtat, e lege să se ferească de combinațiile roșu-albastru-alb-roșu. Nu s-o fi născut el la 19:23, dar de ani buni i se-ntâmplă cam de minimum 4-5 ori pe săptămână să-și arunce ochii la ceas fix când e ora asta. Și nu și-o fi făcut el tatuaje cu sigla Rapidului, nici imnul nu-l are ca ringtone pe telefon, dar la câteva secunde după ce-i apasă butonul de pornire, tot îl întâmpină de fiecare dată mesajul pe care și l-a setat demult și pe care nici prin cap nu-i trece să-l updateze: „1923: S-A NĂSCUT UN MIT!”.

Ea – mamă de rapidist din ăia despre care prietenii zic că-i cu capu’. Sau măcar un pic. E!, vrăjeală „un pic”. Știe ea mai bine. L-a văzut cum făcea în fața televizorului, de la cei peste 300 km depărtare de Giulești, la sfârșitul anilor ’90. Și când Rapidul a pierdut campionatul, câștigând totuși Cupa, da’ și când „nea Mircea” a reușit în sfârșit marea bucurie după 32 de ani, de-i venea ăstuia să se ducă și el pe jos ca-n ’67 până… până… draci!, până undeva, oriunde. O fi el cu capu’, da’ nici ea nu s-a lăsat mai prejos. Piatra Neamț, Suceava, Pojorâta – când a putut, a zis „prezent” la deplasări alături de el. Bacăul nici nu-l mai pune la numărătoare, meciul ăsta-i struțocămilă – singura deplasare a Rapidului acasă. Că din fața blocului până pe „Letea” nu face mai mult de 20 de minute în plimbare lejeră.

El și ea – acu’ câțiva ani. Azi sunt infinit mai accesibile telefoanele noi, mai ales cele cu taste, simple și eficiente, cât să nu-i complice ei existența. Dar pe-atunci încă se mai purta pasarea către un părinte a vechiului telefon, că se-ncheiase perioada contractuală și primeai cadou unul nou de la operatorul disperat să te păstreze la el în ogradă. Tot așa a ajuns la ea și telefonul lui, la un sfârșit de an. Mesajul de întâmpinare? Păi de ce să-l schimbe? Doar și pentru ea e la fel de valabil. Și, vorba unui bătrân hâtru – a mers perfect fix până s-a stricat. Bine, nu telefonul, ci SIM-ul care-a trebuit înlocuit. Și pentru asta a fost nevoie de un drum până la magazinul operatorului, pentru că tehnicalități. Cum ar spune un alt hâtru, dar mai puțin bătrân.

Ea și reprezentantul operatorului – față în față. „Băiatul” – un tinerel aparent amabil, gata să rezolve problema profi și eficient. Desface, scoate, trage, pune, face țac! – neuitând să zâmbească discret în tot acest timp. (Și parcă și un pic condescendent… dar e tânăr, hai să-i acordăm circumstanțe, e zglobiu băiatul, de la vârstă i se trage). După care, ca să se-asigure că s-a rezolvat, apasă lung butonul de pornire. Câteva secunde și… Da, efectul pe care ea îl intuise de când își lăsase telefonul pe mâinile lui de expert în telefonie mobilă: condescendența a murit, trăiască uimirea!

El – cu ochii mai mari decât adineaori și cu zâmbetul brusc șui:
– Ce… ce s-a întâmplat în 1923?… –

Ea – cu cea mai serioasă și nevinovată mutră, felicitându-se în gând pentru felul magistral în care nu lasă nici un rictus să-i trădeze râsul interior:
– S-a născut un mit.

Ca și cum nu încăpea în discuție vreun altfel de răspuns. Dar și PENTRU CĂ nu încăpea în discuție vreun altfel de răspuns.

El – neînțelegând nimic, dar uitându-și arborat pe figură zâmbetul devenit între timp de-a dreptul tâmp:
– …aa…

Ea – mulțumind pentru ajutor și ieșind din magazin. Cu cea mai serioasă și nevinovată mutră. Cu cine jucăm săptămâna viitoare?…

Doreşti ca AFC Rapid, Academia Rapid și ACS Rapid FNG să devină un tot unitar?

Loading ... Loading ...
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ