Din lotul pe care Rapid îl are în acest moment, Philippe Magdalinis este un nume aparte. Din toate punctele de vedere. Dar mai ales datorită vârstei sale, 29 de ani. Fiind, de departe, cel mai vârstnic jucător din lotul lui Mihai Iosif. El însă nu a jucat decât într-un singur meci. În ultima jumătate de oră la Rapid – Frăţia II 15-2. În ciuda numelui special, Philippe este român. Ba chiar născut şi crescut în Bucureşti. Peste însă un mare rapidist, poveste care începe undeva cu peste două decenii în urmă. Când copilul cârlionţat avea să fie salvat de pasiunea pentru fotbal de la o viaţă dezordonată şi trăită la limită. Pentru că avem ce povesti, vom expune totul în două părţi. Nu de alta, dar aşa asigurăm o fluenţă mai bună materialului.
Primul contact cu Rapid, o invitaţie primită la şcoală
„La 6 ani m-am apucat de patinaj artistic. Îmi plăcea, dar ştii cum e… Atunci când eşti copil te îndrăgosteşti de tot ce e frumos!”, începe povestea lui Philippe. La prima vedere destinul său nu şi-a dat întâlnire cu fotbalul. Cu toate că tatăl său, originar din Ploieşti, era un petrolist înfocat. „Nu am avut rapidişti în familie. Uite, de exemplu, fratele meu ţine cu steaua. Pe vremea în care eram în clasa I am primit o invitaţie la clasă pentru un meci al Rapidului pe Giuleşti. Am fost şi… Dumnezeule! Ce frumos! Atunci mi-am dat seama că acolo e locul meu”. Philippe, care pe atunci se numea Constantinescu, după numele tatălui, a mai aşteptat până să se apuce de fotbal. Şi, ca o ironie a sorţii, prima zi cu jambiere şi şort l-a dus la… Dinamo! Doar că fix o zi a fost, pentru că puştiul avea sub 20 de kile şi, momentan, nu era eligibil pentru fotbal.
Acum Philippe Magdalinis, în 2000… Andrei Ovidiu
Nu i-a plăcut ideea. A suferit, a trebuit să mai aştepte. Şi nu câteva zile, săptămâni, ci ani! Juca non-stop în curtea şcolii, undeva lângă Depoul Dudeşti şi Mall Vitan. Acolo unde a copilărit. Dar îşi dorea mai mult. Fapt pentru care a ajuns, în cele din urmă, la CS Palatul Copilului. O echipă de copii şi juniori, care în acea perioadă avea o grupă ’88 foarte bună. Spre ghinionul lui Philippe însă, el era născut în… decembrie 1987! Motiv pentru care a trebuit să inventeze ceva pentru a reuşi. Ideea e fabuloasă şi nu numai datorită impactului avut pe moment, ci pentru toate repercusiunile pe care le-a avut ulterior. „Nu mai era regula aia că dacă te-ai născut după luna august a unui an să poţi juca la un an mai mic. Aşa că a trebuit să găsesc ceva. Din acel moment, m-am numit Andrei Ovidiu. Era un coleg de clasă mai gras, dar născut în 1988. Ne-am gândit că n-o să se apuce el de fotbal, aşa că dom’ profesor a venit cu ideea asta. Uite aşa am putut juca la grupa 88!”, ne explică plin de nostalgie Philippe.
S-a apucat de fumat la… 7 ani! S-a lăsat la 12!
Peripeţiile însă tocmai ce aveau să înceapă. Mai sunt copii care la 12 ani se apucă de fumat. Philippe însă nu! La 12 ani s-a… lăsat! Pare utopic? Atunci să lăsăm personajul principal al materialului să explice totul: „Am fost un copil foarte rebel, deşi eram foarte mic. Furam cupru şi aluminiu din depoul Dudeşti. Îmi plăcea să fiu independent financiar, aşa că era o bună metodă să fac rost de bani să-mi iau una alta. Iar pe la 7 ani m-am apucat de fumat! Şi am ţinut-o aşa până în momentul în care mi-am dat seama că fotbalul este tot ce-mi doresc. La 12 ani am decis să renunţ, trebuia să îmi schimb stilul de viaţă cu care eram obişnuit!”. De la acea vârstă încep şi amintirile fotbalistice serioase. „Aveam meci cu steaua, dar nu am ajuns… Mama mi-a spus că dormeam tare frumos, şi că era păcat să mă trezească… Am plâns de nervi atunci, însă după mi s-a părut amuzant”, îţi aminteşte cu zâmbetul pe buze Philippe. Sau, aşa cum se numea în acele momente, Andrei Ovidiu.
Mergea în cele mai lungi deplasări pentru Rapid
În tot acest timp, Philippe nu rata deplasările cu Rapid. Deja devenise parte din viaţa lui. Şi îşi urma visul ca, într-o zi, să joace pe Giuleşti. Şi ca tacâmul să fie complet, şi lăsatul de fumat are o legătură cu Rapid. Pentru că el s-a produs, conform protagonistului, pe 25 iunie 2000. 25 iunie, adică data oficial recunsocută ca cea de înfiinţare a Rapidului. Cu toate că cea adevărată este, aşa cum am mai scris, cea de 11 iunie 1923. „Până la 15 ani aveam câteva sute de meciuri văzute pe stadioane. Mergeam la Craiova, la Timişoara. Am fost chiar şi la meciul cu UMT. Mă cunoşteau foarte mulţi. Când aveam meci pe Giuleşti plecam cu autobuzul 123 care ne lăsa din Vitan aproape de stadion. O dată eram ieşit pe geam jumate şi m-a văzut mama. O bună perioadă nici nu m-a mai lăsat la meciuri”, ne spune cel care acum joacă pentru echipa lui de suflet, Rapid.
Primul contact cu Rapid, un eşec…
Prima tentativă a fost undeva prin 2002, la 15 ani. Puştiul cârlionţat s-a dus la Rapid, singur. A ales grupa lui Sică Damaschin. Normal, cea de 1988. Pentru că alta nu era. Şi el era Andrei Ovidiu. „Domnului Damaschin i-a plăcut de mine, chiar voia să mă ţină. Mi-a zis să-mi iau transferul şi să vin. Eu, ca un copil, l-am rugat pe antrenorul meu de la Palatul Copiilor să mi-l dea. Omul a zis că da, dar mă tot amâna. Eu însă nu puteam primi aşa ceva. Aveam legitimaţie şi tot pe numele Andrei Ovidiu. Nu avea cum vreodată să îmi dea transferul. Nu înţelegeam atunci… Ba mai mult, aveam un prieten bun care se antrena cu mine la grupa lui Damaschin şi era să mă dea de gol. Mi-a spus la un moment dat pe nume. Atunci mă întrebau oamenii de la ce îmi zice aşa, când pe mine mă cheamă Andrei Ovidiu. Spontan, cum sunt, le-am zis că mi se spune Filip de la Flipper. Era serialul cu delfinul foarte popular în acea vreme. Mă uitam şi uite că am folosit scuza perfectă!„, istoriseşte Magdalinis de ce nu a putut să facă atunci pasul.
Moment stânjenitor din cauza identităţii false
Aşadar, o primă tentativă de a juca la clubul său de suflet a fost sortită eşecului. Fără să aibă măcar o şansă din cauza identităţii false. Nu a renunţat, evident. Philippe Magdalinis a căutat soluţii şi, până la urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a mers la Pleşa, omul care antrena grupa 1987 a Rapidului. Doar că puştiul pe atunci avea probleme de creştere, care nu îi permiteau să se exprime acolo la adevărata lui valoare. „De data asta m-am dus şi m-am prezentat ca Philippe Constantinescu. Încă nu luasem numele mamei. Dar nici Andrei Ovidiu n-am mai vrut să fiu. Eu însă eram încă subdezvoltat. Aveam 1.47 metri şi 30 de kilograme. La 88 eram mai OK, mă descurcam. Dar băieţii născuţi în acelaşi an cu mine erau pe la 1.70 metri deja. Erau mult mai bine făcuţi şi îmi era greu aşa. Am trăit şi un moment un pic stânjenitor la un moment dat. Pentru că la unul dintre antrenamentele cu domnul Pleşa a venit domnul Damaschin. Văzându-mă, a întrebat: ce e cu ăsta la grupa ta?! E de la mine! Mă înroşisem. Normal, nu am spus că am fost la Damaschin. Şi nici nu îi puteam spune lui că ştii, pe mine nu mă cheamă Andrei Ovidiu, ci, de fapt, mă numesc Philippe Magalinis. Ar fi fost penibil!”
I s-a spus să revină după două luni, dar mergea în continuare la „antrenament”
Episodul ruşinos a trecut. Dar veştile pentru Magdalinis nu erau mai bune. Asta pentru că, cel puţin pentru moment, nu putea rămâne nici la această grupă. Nu pentru că avea identitate falsă, fiindcă acest aspect s-a rezolvat. Era însă mijlocul sezonului competiţional. Şi antrenorul avea echipa făcută, aşa că i-a spus puştiului să revină în vară. I-a dat numărul de telefon, au rămas în relaţii bune. Pentru Philippe însă totul reprezenta un dezastru. „Am înţeles motivul, am discutat, dar nu acceptam. Pentru mine două luni însemna enorm. Sufeream mult, n-aveam stare. O simţeam ca pe un mare eşec. De altfel, multe săptămâni mi-am făcut geanta şi mama ştia că eu plec la antrenament. Aşa spuneam. Până m-a văzut într-o zi că plâng. Atunci i-am spus adevărul. În subconştientul meu era un mare eşec”, oftează şi acum fotbalistul. Chiar dacă ştie că nu e aşa, nu a mai avut răbdare. Iar a doua şansă de a ajunge la Rapid s-a epuizat la fel de repede ca şi prima.
