Eu sunt marele Giussy Baratky!

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required
Tata era un afacerist și mult mai puțin un om de familie. Mama era o fire liniștită, s-a îngrijit tot timpul să nu-mi lipsească nimic, dar a avut o obsesie: să mă fac actor. Oradea era aproape de Budapesta, iar ungurii erau cei mai buni din lume în domeniul cinematografic. Până la urmă n-am ajuns actor, dar tot am jucat pe o scenă și tot în fața unui public. Semăna cu teatrul mai mult și oamenii îi spuneau fotbal. Mi-aduc aminte, era puțin după marele război, veneam de la școală și mi-am găsit mama plângând. A fost o zi tare tristă pentru mine. Mama era înnebunită de frică, spunea că românii au luat Ardealul, dar că le va reveni și Crișana. Asta însemna, tot mama dixit, că fie ne vom părăsi căminele, fie vom deveni cetățeni români și vom trăi într-o altă țară.

Românii nu se pricepeau la fotbal

Tot atunci mi-a mărturisit, printre sughițuri, că mai bine renunța la mine și că ar fi făcut-o, dacă ar fi știut că vor veni asemenea vremuri. Bătrânul, însă, era un om practic. El ne-a liniștit pe toți și ne-a spus că dacă optăm pentru cetățenia română, ne vom păstra casele și măcelăriile. Mie, totuși, nu mi se părea cine știe ce. Aveam colegi de școală români, erau simpatici și vorbeau toți ungurește, dar de acum înainte va trebui să învăt eu limba română. Românii aveau două chestii care nu-mi plăceau: își făceau mereu semnul crucii și nu se pricepeau mai deloc la fotbal. 

Între războaie

N-a fost chiar așa de rău cum zicea mama. M-am apucat de fotbal și am început să joc organizat la Stăruința Oradea, un club cam de cartier, dar care era patronat de un evreu cu bani și care ne dădea câte o masă bună după fiecare meci sau antrenament. N-o să vă plictisesc acum cu detalii despre cariera mea, au făcut-o alții, o să vă spun doar ceea ce m-a impresionat pe mine. În primul rând, se zicea de mine că eram talentat și chiar cred că eram. Așa am ajuns să joc în naționala țării mele de adopție și al naibii să fiu dacă nu mi-a plăcut. Aveam grupul meu de ungureni, românașii abia buchiseau jocul acesta, dar mă simțeam mereu mai bine cu ei. Le plăceau cărțile, șprițul, muzica și femeile. Ungurenii mei erau mai catolici decât Papa….
baratki

Ce focoase erau unguroaicele…

Așa am îndrăgit Bucureștiul, cunoșteam cârciumioarele mai bine decât bucureștenii get-beget, dar tot ceea ce câștigam la fotbal cheltuiam cu ambele mâini. Pe urmă, au început să vină impresarii de la Budapesta. După ce m-au tot trombonit cu lozinci de genul sângele apă nu se face, l-au păcălit pe bietul tata. I-au dat o avere pentru mine, iar părintele m-a implorat să semnez și să plec la Hungaria Budapesta. Am făcut-o, dar cu inima strânsă… Mi-a plăcut și Budapesta, oraș mai vechi și mai frumos decât Bucureștiul, unguroaicele erau focoase, dar oare de ce eram fluierat adeseori la Szeged sau la Pecs și mi se striga că aș fi un român împuțit? Mi-au dat cetățenia ungară, dar au murit de oftică atunci când nu am vrut să renunț la cea română. Pe urmă, am jucat și pentru naționala gulașului, o echipă super tare, poate doar Austria sau Italia să fi fost peste mine și peste noii mei colegi, dar cred că aici am avut și un pic de ghinion. Celebrul Dr Sarosi, cel mai mare fotbalist pe care l-am văzut vreodată, încă nu juca pentru prima reprezentativă. Altfel, poate aș fi ajuns campion mondial, cine știe? Până la urmă, tot tata a decis pentru mine. 

Vremuri grele

Afacerile schiopătau, era și cam bolnav, așa că m-a implorat să revin acasă. Am făcut-o cu dragă inimă, parcă nicăieri nu-i ca acasă… Dar, parcă nu mai era la fel. Totul era mai tensionat, apăruseră atentatele legionare, prigonirea acestora si a comuniștilor era în toi, dar, chiar și așa, parcă balcanicul regat era preferabil atmosferei parcă un pic prea sobră a Ungariei interbelice. Am fost iarăși chemat la naționala României și am făcut-o cu dragă inimă, am jucat chiar și împotriva Ungariei, dar nu a fost loc pentru mine la Mondialele din Italia.

Ce bine a jucat Cehoslovacia…

A fost a doua oară când am avut ghinion, dar răspunderea a fost a selectionerului austriac. Of, Doamne, și ce bine a jucat România, dar Cehoslovacia și portarul Planicka pot spune că au fost logodiți cu norocul. Nicio problemă, mi-am zis, mai am timp peste patru ani, poate că în Franța o să răsară soarele și pe strada mea. Și, în sfârșit, am făcut pasul cel mare, am venit la Rapid, în capitala prăfuită în care m-am simțit atât de bine. Ce vremuri… sase cupe, patru rejucări cu Venus, meciurile cu Ujpest Budapesta, pasele pentru Ionică Bogdan….

De ăştia auzisem doar la radio

Pe urmă, mondialele din Franța și înfrângerea suferită în fața unor cubanezi despre care auzisem doar la radio. Și ce echipă aveam! Ca să vezi, cu Ungaria aș fi jucat finala cu italienii! Ca fotbalist îmi pare rău acum că nu mai sunt ungur, dar eu am fost mereu un sufletist. Și a mai fost și finala Cupei Europei Centrale, nejucată fiindcă nu au vrut ungurii… Dar, eu oricum nu aș fi putut merge la Budapesta, mi se promisese că voi fi linșat, iar Siguranța, deși îmi puseseră zece detectivi să mă păzească, îmi spusese că nici așa nu-mi pot garanta securitatea sută la sută.
baratky-gyula

Nenorocitul de război

Amicul Bodola a încercat să mă tragă după el, în Ungaria redevenită mare. A luat titluri în România și în Ungaria cu aceeași echipă, la care jucasem și eu, CAO Oradea, și parcă iarăși, fotbalistic vorbind, mi-a părut rău că nu sunt ungur. Am cucerit cu Rapid campionatul de război, dar, din cauza faptului că trofeul purta numele de Cupa Basarabiei, competiția nu a mai fost recunoscută de federație la sfârșitul războiului. Culmea, mi-a fost suspendat pașaportul unguresc după ce România a trecut de partea Aliaților, dar asta nu m-a deranjat prea tare. După semnarea păcii, tot Bodola, care-și păstrase cetățenia română pe tot parcursul războiului, mi-a spus că-mi pot cere înapoi cetățenia maghiară. Bine, asta dacă vreau… Totuși, s-a terminat urât pentru Bodola. Se religitimase la Ferar Cluj și, chiar în Giulești, a fost huiduit de un stadion întreg, care i-a cerut, la unison să plece în Ungaria. Ceea ce, din păcate, acesta a și făcut. Și ce fotbalist a fost Bodola… 

După război

De fapt, cui îi mai pasă de un fost fotbalist? Ah, da, am trăit rușinea vieții mele. Am pierdut cu 9-0 în fața ungurilor, la Budapesta. Și cine credeți că era antrenorul României? Eu eram… Dar, de data asta nu m-a fluierat nimeni pe malurile Dunării. În tribune erau numai soldați ai armatei maghiare comuniste și cetățeni sovietici de ocupație, fie ei în uniformă sau în civil. Am, totuși, o scuză. La unguri e un puști teribil, Puskas îl cheamă, mi-e teamă că e mai bun decât am fost eu vreodată, împreună cu Bodola și cu Petschovski la un loc. Dar, ce naiba, povestea asta nu trebuia sa fie despre fotbal, ci despre un român de origine maghiară. Sau maghiar de origine română? Dar, cine mai știe? Așa va fi și în seara asta, sper eu.

Ce mai vreţi să ştiţi, domnule doctor?

Un meci în care să fie mai important ce și pe cine ai iubit, decât ce pașaport ai în buzunar și felul în care l-ai obținut. Au trecut anii… oare de ce stau în camera asta? Totul e alb în jurul meu, infirmierele îmi zâmbesc și mă întreabă care a fost cel mai frumos gol pe care l-am marcat în carieră. Mă gândesc, visez, totul devine o nebuloasă. Ah, da! Am 51 ani și suntem în anul 1962. Ce mai vreți să știți, domnule doctor?
Iuliu-Baratky

newsletter

Alatura-te comunitatii 1923.ro