Adversar al AFC Rapid, în New York Times!

Cotidianul american New York Times a scris acum doi ani în ediţia online un reportaj despre clubul de fotbal românesc Frăţia Bucureşti, din liga a cincea, unde toată lumea îşi găseşte loc, sub egalitatea de şanse: un antrenor de culoare, un portar de 47 de ani fără o mână, fotbalişti romi săraci şi un patron care tunde gazonul şi creşte găini şi capre, să le dea jucătorilor care nu au ce mânca.

Aime Lema, antrenorul clubului de fotbal Frăţia Bucureşti, din divizia a cincea românească, soseşte primul pe terenul plin de hârtoape al echipei. De o parte se vede o macara şi ruinele fabricii Vulcan, de alta mlaştini şi pajişti nesfârşite, pe care un cioban îşi mână turma de oi. Un coteţ din sârmă, plin de găini, un cocoş şi un ied îşi au casa alături de tribună şi de clubul fără curent electric. Lema, 45 de ani, a sosit la primul său meci ca antrenor al Frăţiei, în duminica de Florii: ”Vă rog să veniţi. Astăzi este o zi importantă pentru Frăţia. Este o zi importantă pentru mine”, îşi cheamă antrenorul la meci jucătorii, vorbind cu ei la telefonul mobil. Astfel începe reportajul publicat de prestigiosul cotidian american New York Times, în deschiderea ediţiei sale online.

”Frăţia” este singurul club din România care funcţionează pe principiile egalităţii şi nondiscriminării: vârsta, rasa, religia, etnia sau handicapurile nu contează, oricine poate să aibă un loc în echipa de fotbal, e nevoie doar de hotărâre şi de un pic de talent. Lema este primul şi singurul antrenor de culoare din fotbalul românesc. Portarul echipei s-a născut doar cu o mână, iar patronul echipei face şi munca de întreţinere a terenului. Mijlocaşul „Frăţiei” are 46 de ani, iar mulţi fotbalişti sunt romi, etnie marginalizată în România şi în alte zone ale Europei, scrie NYT.

„Mereu am visat să fiu portar. Mereu mi-a plăcut să controlez terenul şi să le spun celorlalţi ce să facă”, spune portarul Tudorel Mihăilescu, 47 de ani, care s-a născut doar cu o mână. Deşi era mai rapid ca alţi portari şi arunca mingea cu precizie şi forţă cu mâna sa dreaptă, comuniştii nu i-au permis să joace, din cauza handicapului său. Şi-a găsit loc la „Frăţia”.

Antrenorul Aime Lema s-a născut la Kinshasa, capitala Republicii Congo, şi a venit în România în 1991, să studieze chimia industrială. S-a însurat cu o româncă, a învăţat limba română şi a rămas aici. „Nu a existat nicio discriminare pentru că sunt negru. Ei au o altă mentalitate, pentru că nu au crescut ca alţii”, spune Lema. La „Frăţia”, nu sunt bani, nu sunt camere tv şi nici suporteri. Fondatorul şi proprietarul echipei, Constantin Zamfir, este un fost jucător de fotbal, de 50 de ani, care a jucat în divizia a doua românească. Îi plăteşte pe jucători cu 150 de lei pe meci, iar clubul îl costă 1.000 de euro pe lună. Tot el a săpat fântâna care produce apă rece pentru duşuri, a nivelat terenul de fotbal cu nisip şi a plantat iarba pentru gazonul peticit.

„Am vrut să formez o echipă ca să dovedesc că poţi să reuşeşti cu cel mai bun exemplu, că uşa noastră este deschisă oricui, indiferent de rasă, vârstă sau handicap. Voi dovedi că putem face ceva pozitiv. Nu furând sau bătând, ci fiind fraţi”, spune patronul Zamfir. Mulţi jucători de la „Frăţia” nu au bani, iar hrana este uneori un lux. „De asta cresc găini şi capre. Le dau jucătorilor la finalul sezonului, când le e foame. Despre asta e Frăţia, împărţirea pâinii”, povesteşte Zamfir. El a format echipa în 2001 şi a cumpărat terenul în 2003, când fabrica Vulcan a fost privatizată şi abandonată. Ca să ţină clubul, Zamfir şi-a ipotecat casa şi foloseşte banii pe care îi obţine din magazinul său, precum şi banii obţinuţi cântând noaptea pe la nunţi.

Tot el este cel care repară plasele porţilor şi trasează liniile terenului cu var. „Costă prea mult să pun pe altcineva să facă asta”, explică el. Meciul din Duminica Floriilor, cu echipa Stefimar, a început cu 15 minute întârziere: capra lui Zamfir a fugit din ţarc şi a fost fugărită pe tot terenul, până să fie prinsă. Meciul a început însă, iar adversarii le-au şi dat un gol. Echipa are însă încredere oarbă în portarul Mihăilescu, care reuşeşte să apere o lovitură liberă doar cu o mână sau dă cu pumnul în mingea venită din corner în careu. Echipa joacă doar cu un om în apărare, lăsând totul pe umerii portarului cu o mână. „Frăţia” reuşeşte egalarea din penalty, în ultimul minut al partidei, care se termină 1-1.

Zamfir e fericit. Pune de un grătar pe care pune pui şi hering pentru jucători. Portarul Mihăilescu are însă alte griji. „Frăţia” are trei echipe – una în liga a cincea, una în liga a patra şi una de seniori. Mihăilescu e rezervă în liga a patra, însă portarul principal s-a accidentat şi el trebuie să-i ţină locul peste o săptămână. „O să mă antrenez toată săptămâna. E un vis doar să fiu pe teren. Aici e locul meu, cu fraţii”, spune portarul, bând o bere, cu mănuşile şi sacul cu echipament atârnându-i de braţul crescut doar până la cot.

Sursa: gandul.info

newsletter

Alatura-te comunitatii 1923.ro



Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* indicates required

3 COMENTARII

  1. dacă vom avea meci în giulești cu frăția și în poarta lor va fi portarul cu o singură mână, vom avea spectatori și pe blocuri.
    dar l-aș vrea legitimat și titular în poartă la noi.
    dacă așa este în seria a v-a (caterincă cu budincă), nu e deloc rău.