Pentru Rapid

0
117

Viața mea e legată de fotbal. Am avut abonament – de la 4 la 9 ani – la tribuna oficială a Steagului Roșu.

Nu-nțelegeam nimic din ce se întîmpla pe acolo – niște OAMENI NEGRI conduceau cu 2-0 și au fost bătuți cu 3-2…

Taică-miu s-a ofticat că n-a prins finalul – l-am tras bocind spre casă…

Se fuma mahoarcă și mirosul ăla – nervos și sentimental – îmi plăcea. (Mame ale copiilor, nu vă lăsați progeniturile la meciuri – or să ajungă fumători înrăiți și sentimentali incurabili…) și (mai trebuie să spun?) îmi plăcea că toată lumea iubea și înjura la meciuri.

Viața mea e îmbibată de fotbal.

Îl țin minte și acuma pe Joscha Naghy dându-i gol din corner Morarului. (Moraru era un portar „curtat de națională”, cum se zice acum, și să-i dai gol din corner lui Dinamo era un act de mare curaj…)

Să spun și asta: galeria lui Dinamo nu exista. Era o fantomă nevăzută de nimeni. Nimeni nu iubea echipa aia de securiști.

Iar galeria Stelei era galeria lui Mao – două companii de soldați care stăteau în fund și aplaudau.

Nu era fotbal.

Când l-am văzut pe Lăcătuș plimbându-se cu mingea pe linia porții noastre – Brașovul nu trebuia să pice în B, iar Lăcătuș era „de-al nostru” – m-am dezis definitiv de „Echipa asta vândută!” (aveam vreo opt ani) și am așteptat altceva.

Și altceva a venit imediat.

Din divizia B, din subteranul memoriei, a venit la Brașov cea mai frumoasă echipă din țară.

Era o echipă fără vedete, dar încărcată cu iubire ca un detonator.

Galeria Rapidului a cântat întruna.

N-a fost un scor grozav pentru ei, dar galeria lor cânta, cânta întruna… Și era o galerie mare și colorată – un sfert de stadion vișiniu.

Nu țin minte vreun jucător de atunci al Rapidului. Dar Rapidul iradia iubire.

Nimeni n-a înjurat pe stadionul Brașovului când s-a întors Rapid din divizia B.

Nimeni n-a înjurat – ochii tatălui meu străluceau lacrimi. Și, cu toată lumea de pe stadion, am aplaudat culorile vieții, Rapidul.

Fragment din cartea „INTEGRALA IANUS – POEZIA”, a lui Marius Ianus.

LĂSAȚI UN MESAJ