Interviu eveniment cu Răzvan Rat

ProSport
ProSport scrie despre posibila venire a lui Raţ la UTA!

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

EURO s-a încheiat trist pentru echipa naţională, dar viaţa merge mai departe. De la Paris, mulţi dintre jucători au plecat direct în vacanţă. Inclusiv Răzvan Raţ care, la 35 de ani, a trăit, probabil, ultimul său turneu final din carieră. De fapt, e doar al doilea după Europeanul din 2008. E cel mai vechi „tricolor” din lotul României la CE 2016, s-a înşurubat la prima reprezentativă din 2002 şi, de atunci, a traversat un deceniu şi jumătate în galbenul naţionalei. Acum, după aventura ratată în Hexagon, s-a retras după câteva zile cu familia, pe Coasta de Azur, în regatul monegasc. A ales „Monte Carlo Bay”, unul dintre mai luxoase hoteluri din paradisul aflat în sudul Franţei. E un resort care oferă o panoramă fabuloasă asupra Mediteranei, unde Raţ vine de zece ani.

Confesiuni la un şerbet de mango

Ne aşezăm împreună pe terasă, sub soarele arzător din Monaco, la o sută de metri de o piscină îmbietoare şi printre zeci de turişti din rândul cărora te aştepţi să zăreşti oricând mutra relaxată a lui Brad Pitt, Scarlett Johansson sau Bono. Soţia, Iulia, şi fiica de 5 ani a cuplului Raţ, Nicole, se pregătesc să meargă la plajă, iar Răzvan îşi comandă un capuccino şi un şerbet de mango. „Nu sunt mort după dulciuri, dar minunea asta mă dă mereu pe spate”. Bun început pentru o dimineaţă de confesiuni din partea unui jucător care ştie exact ce înseamnă triumful şi prăbuşirea, bucuria şi dezamăgirea!

Răzvan, în tribunele de la Paris şi Lyon au fost mulţi copii români veniţi cu părinţii să vă urmărească. După un turneu dezamăgitor, cu ce crezi că au rămas aceşti puşti care vă iubesc?

Cu un gust amar, din păcate! Un copii/">copil de opt, zece ani, abia începe să înţeleagă fotbalul. E influenţat de părinţi, ştie doar că România trebuie să joace bine şi să câştige. Acum, după acest turneu final, îşi va auzi tatăl spunând: „Aaaaa, X e un jucător slab!” sau „Y a jucat foarte prost”. Şi va rămâne în minte cu această concluzie. E frustrant să-ţi imaginezi că se întâmplă asta în milioane de case din ţară sau în orice alt colţ al continentului acolo unde naţionala e iubită. Îmi pare foarte rău pentru parcursul de la EURO. Cred că am ajuns acum la rubrica „Aşa nu!”.

„La naţională nimeni nu are timp cu tine dacă nu confirmi repede”

Se întâmpla asta într-un an în care handbalul şi voleiul au adus trofee continentale. Exemplul de la EURO va fi un semnal descurajator pentru tineri să mai vină către fotbal şi să prefere alte sporturi, la îndemnul părinţilor, rudelor?

Poate să fie şi un semn de descurajare, dar, în acelaşi timp, şi o motivaţie reală în plus. Chiar foarte mare! „Eu nu vreau să fiu ca ei! Îmi doresc să fiu învingător, să nu primesc critici. Să fiu cel mai bun”. Trebuie să mai vedem şi partea bună a lucrurilor. Puştii care vin acum din urmă şi vor creşte cu amintirea acestui EURO 2016 trist pentru echipa naţională să se încarce în primul rând cu dorinţa de a confirma în acest sport, nu să fie nişte meteoriţi!  A confirma nu înseamnă doar să ai rezultate, ci în primul rând să fii constant.

La ce te referi?

De-a lungul a 15 ani petrecuţi la naţională, am văzut mulţi jucători care au trecut în viteză prin vestiarul României. A existat, probabil, şi o automulţumire la un moment dat. Unii au gândit poate că e suficient să ajungi în cabina „tricolorilor”, fără să mai fie nevoie să confirmi. Cam cum făceam noi o glumă după partida de deschidere cu Franţa. „Acum pot să mor!” Nu e chiar aşa! De-asta fotbalul e un sport greu: trebuie să demonstrezi în fiecare zi că eşti mai bun decât colegul tău. Şi asta pe toată durata carierei. Au fost băieţi foarte buni la antrenamente, care au clacat însă în meciuri. Vii o dată, de două ori, dacă n-ai confirmat, la revedere!

rat euro 2008 franta

„Nu mai apar jucători educaţi şi cu caracter”

Faci faţă sau nu la o presiune extraordinară, cam asta ar fi traducerea, nu?

Exact! La naţională ai maximum zece meciuri pe an. Majoritatea trebuie să le joci bine ca să rămâi în circuit. Plus că eşti obligat să fii la înălţime la club, unde, ca să te evidenţiezi, ai însă la dispoziţie 30-34 de etape, cupe naţionale sau europene. „Can you handle the pressure?” e motto-ul la fiecare naţională. Aceasta e tema pentru jucătorii care visează la tricoul României în anii următori. Toţi să ştie că pentru a fi la înălţime şi a rezista presiunii nu e de ajuns să fie talentaţi! Au apărut prea mulţi fotbalişti români umflaţi de presă şi urcaţi nefiresc pe val, transferaţi peste noapte la Manchester United sau Real Madrid. Au apărut şi s-au evaporat în scurt timp. Ca jucător de naţională trebuie să te bazezi pe un pachet de calităţi, pe care să încerci să le duci spre cota maximă.

Şi unde e necazul nostru?

Sunt multe motive, dar unul e că antrenorii de la copii şi juniori nu-şi mai dau interesul ca înainte. Nu mai sunt motivaţi. Avem jucători talentaţi, dar insuficient şlefuiţi. Nu mai există nici jucători cu personalitatea celor care au îmbrăcat tricoul naţionalei până pe la începutul anilor 2000. Multe vin de la educaţie, de la caracter! Ăsta-i adevărul! Sunt două elemente esenţiale, complementare, ca om şi ca fotbalist. Azi, când analizează oportunitatea unui transfer, clubul şi antrenorul se interesează de caracterul jucătorului, dacă e capricios, crează probleme. De la Contra, Ganea, Pancu, Rădoi, Chivu şi alţii din generaţiile lor încoace, n-a mai venit nimic semnificativ din spate cu o mentalitate solidă.

„Îi dăm la o parte pe cei 23 de la EURO! Ai pe cine să pui în loc?”

Senzaţia e că nici viitorul nu se anunţă mai frumos.

Chiar vorbeam zilele trecute cu un prieten şi făceam următoriul scenariu: OK, nu mai chemăm pe nici unul dintre cei 23 de jucători care au fost acum în lotul de la EURO. Sau păstrăm vreo cinci, şase. Pe cine aducem în loc? Ce nume avem în fotbalul românesc la zi, capabile să suporte presiunea de la naţională şi să ducă echipa mai sus decât e acum? Nu vreau să dau tot eu răspunsul ca să nu zici că sunt subiectiv! Spre a fi considerat fotbalist mare cu adevărat, trebuie să ai nivelul şi calităţile pentru a evolua marţi sau miercuri seara de la 21:45, eventual joi seara, şi la un European sau Mondial cu naţionala. Îmi mai propui, te rog, pe cineva din noul val care să se încadreze în acest profil?

Încercăm, te rog, să lămurim definitiv chestiunea banderolei pe care ai pierdut-o înaintea turneului final?

Lucrurile sunt limpezi, dar fiecare a interpretat cum a vrut. M-am simţit extraordinar să joc la meciul de deschidere al unui European, dar mi-a părut foarte rău că n-am fost eu acela care deschide balul. În lunile premergătoare turneului, m-au vizitat la Madrid peste 20 de televiziuni, plus jurnalişti din presa scrisă sau audio. Întrebarea comună a fost aceasta: „Cum te vei simţi în postura de căpitan la debutul lui EURO 2016?”. Am răspuns că va fi o onoare, o bucurie, o mândrie.

Nu te aşteptai să ratezi acest moment?

Am fost căpitanul acestei echipe în ultimii patru ani, în mod constant. Raţ a purtat banderola în preliminarii. Am preluat-o în mod firesc de la Chivu, în baza unor criterii obişnuite. Selecţii, vechime şi, fără falsă modestie, valoare. Înaintea amicalului cu RD Congo am fost deposedat de banderolă. N-au ştiut nimic nici secunzii. La şedinţa dinaintea partidei a venit selecţionerul, a anunţat echipa şi a comunicat căpitanul, pe Chiricheş. Nicio altă explicaţie!

razvan rat franta

„Ce am făcut rău pentru a nu mai fi căpitan?”

Ai discutat însă a doua zi după meci, nu?

Da. Am vorbit cu nea Puiu, mi-a spus doar că aşa a considerat dânsul, nu ştiu nici acum dacă v-a oferit vouă, jurnaliştilor, nişte justificări. Încă nu am înţeles ce am făcut rău pentru a fi deposedat de banderolă sau ce mi-a lipsit pentru a rămâne cu ea. Nu plâng după banderolă, nu m-am născut cu ea pe braţ, nu a existat nicio bătaie pe această temă. E vorba doar despre un orgoliu sportiv. Repet nunaţa, ca să fie clar: cu mine căpitan, România a obţinut calificarea la EURO, de ce să-mi iei privilegiul care-mi revenea de drept de a deschide Europeanul? De ce? Ce am făcut rău? Pe bune, aş fi fost de acord să mi se lase banderola la meciul cu Franţa şi apoi să fie pe braţul altui coleg. Atât!

Au existat însă două versiuni. Prima, că a fost decizia exclusivă a lui Iordănescu. A doua, că s-a hotărât noul căpitan în urma unui vot al jucătorilor, cum a susţinut preşedintele Burleanu. Pe care variantă o luăm de bună?

Pe cea a selecţionerului. Aş fi ipocrit să spun că nu m-a afectat. Da, am fost mâhnit, m-am simţit rănit în orgoliul de sportiv. Nimic mai mult! Până la urmă, nu banderola joacă! Arăţi că eşti lider pe teren, nu că schimbi două fanioane şi ţipi la arbitru. Situaţia căpitanului se discuta încă de pe vremea lui Piţurcă. El anunţase că Raţ e căpitan, dar la fiecare conferinţă primea aceeaşi întrebare: „Cine va fi căpitan?”. „Mama!”, îmi venea mie să răspund. S-a ajuns apoi să avem vreo şapte, opt căpitani la naţională. Aţi mai auzit aşa ceva la o reprezentativă sau un club?!

De obicei sunt individualizaţi trei, nu?

Maximum! Dacă moare primul, i se ofileşte inima celui de-al doilea, ajunge banderola la al treilea nominalizat. Nu opt! Chiar nu plâng după banderolă, dar e o chestiune de principiu şi de respect. Eu am avut aceeaşi atitudine la naţională şi când am fost căpitan, şi cu Grecia, când Marica a purtat banderola, şi cu Franţa, în deschiderea lui EURO 2016. Nu cred că s-a văzut o schimbare în atitudinea mea. N-am zis: „Gata, îmi iau jucăriile şi plec!”. Am dat la fel de mult în orice situaţie. Dar nu-mi răpi fără nicio motivaţie bucuria, mândria şi dreptul meu de a fi căpitan la o festivitate specială precum cea de la partida cu Franţa!

Selecţionerul a şocat când a punctat că nu trebuie să facem caz din eşecul cu Albania şi trebuie să fim mulţumiţi că ne-am calificat. Eşti de acord cu această teorie?

Sigur, e o înfrângere greu de digerat, dar depinde cum priveşti lucrurile. Dacă te uiţi cine e România cu jucătorii luaţi individual, la ce cluburi sunt legitimaţi, cât joacă, suntem slabi! Trebuie să ne bucurăm că am ajuns la EURO. Pe de altă parte, am arătat bine defensiv în preliminarii, am prezentat o formaţie compactă, cu anumite carenţe în atac, e drept. Puteam să ne calificăm chiar de pe primul loc, fiindcă am arătat o forţă de grup, în absenţa unui star de tip Ibrahimovici, care să ţină singur în spate o naţională. Din această perspectivă, aveam nişte aşteptări mai generoase de la EURO.

rat euro 2008

„Fotbalistul joacă în primul rând pentru bunăstarea familiei”

Sunt mulţi fani care invocă lipsa patriotismului în prestaţia unor jucători, că nu se dăruiesc pentru culorile naţionalei. Pentru cine joci la reprezentativă? Pentru tine, pentru familie, pentru patrie, pentru imn?

Ai pus ordinea corectă în întrebare. Joci în primul rând pentru tine, să-ţi fie bine ţie şi familiei. Cred că asta face şi orice taximetrist, muncitor în fabrică, inginer, cercetător, medic sau profesor. Lumea trebuie să înţeleagă că jucătorul trage pe teren nu neapărat pentru că îşi iubeşte ţara, ci pentru a asigura în primul rând bunăstarea alor săi. Uite, crezi că mie mi-a fost uşor să nu-mi văd copilul timp de trei săptămâni? E un gen de sacrificiu, la fel ca şi în alte meserii. Sigur, există şi stimulul tricolorului, am avut emoţii mari la fiecare selecţie, vin cu drag la naţională şi mă simt mândru când se cântă imnul, dar ar fi nedrept pentru munca şi privaţiunile unui fotbalist să reduci discuţia doar la acest aspect.

„Am plâns de nervi după meciul cu Albania”

Când ai plâns ultima oară la lot?

După meciul cu Albania, în cameră, de nervi. Am plâns mai mult înăuntrul meu. Am plâns pentru că aş fi vrut să trecem de grupă, să fim fericiţi, mai ales că a fost un turneu pe care l-am aşteptat cu atâta ardoare. Sunt foarte dezamăgit. Am participat la şapte campanii cu echipa naţională, am reuşit doar două calificări la Europene. N-am prins niciun Mondial, iar ăsta rămâne un vis neîmplinit. Dar cine ştie? Poate mai apuc şi preliminariile următoare!

„Ştiu că meciul cu Elveţia ar putea să fi fost ultimul la naţională”

Te simţi capabil să-l concurezi pe Totti, care încă mai joacă la 40 de ani?

De ce nu? Am o genă bună, fizicul m-a ajutat mult în carieră. Vreau să mai joc la nivel înalt măcar încă doi ani. Sigur, sunt realist şi ştiu că e posibil ca meciul cu Elveţia de la EURO să fi fost ultima mea prezenţă la echipa naţională. Mă aştept ca selecţionerul din campania pentru Mondiale să-şi facă anumite calcule şi să-mi spună: „Eşti bătrân, mergi ajutat de cadru metalic, ai atelă pe picior, aventura ta se termină aici. Mulţumim!” Eu continuu însă să-mi văd de treabă, să fiu competitiv şi nu cred că un antrenor m-ar ignora dacă evoluez bine la o echipă de prim eşalon. Nu joacă paşaportul meu, ci corpul meu, care încă mă ajută.

„Am suferit mult pentru parcursul nostru la EURO. Regret că n-am jucat cu Albania, deşi mi-aş fi dorit enorm. Sigur, per total, eşecul îmi aparţine şi mie, dar, fără să fiu răutăcios, parcă nu poţi să-i lipeşti lui Raţ pe frunte eticheta meciului cu Albania”

„Onoare, mândrie şi responsabilitate au fost sentimentele pe care le-am trăit la fiecare convocare la naţională. Cum să nu simt asta când am strâns atâtea prezenţe la naţională şi ştiu câţi copii visează să îmbrace măcar o dată tricoul României”

 

 

 

 

Aboneaza-te la newsletterul 1923.ro

indicates required