Gabriel Marinescu şi primele abuzuri împotriva Rapidului

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Un personaj important al anilor interbelici a fost Gabriel Marinescu, nu doar pentru viața social-politică, ci și pentru cea sportivă. El a devenit cunoscut microbiștilor de peste ani din cauza abuzurilor îndreptate spre clubul Rapid. De aceea, am considerat interesantă o prezentare a acestui personaj controversat. Gabriel Marinescu s-a născut la data de 07.11.1886 în comuna Ticveni din județul Argeș. Tatăl său a fost timp de peste patru decenii comandant al Școlii Primare de la Malmaison, astfel încât a trăit printre ofițeri, inoculându-i-se dorința de a face carieră pe această parte.

A studiat la Colegiul „Sfântul Sava”, urmând apoi cursurile Școlii Fiilor de Militari din Iași. La 01.07.1907, a absolvit Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din Dealul Spirii, ca șef al celei de-a 50-a promoții, fiind înaintat la gradul de sublocotenent. Este demn de menționat că în perioada Primului Război Mondial a luptat în linia întâi în funcția de comandant de batalion. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” (cea mai înaltă distincție militară de război a României) printr-un înalt Decret Regal, „pentru spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă cerând să lupte în linia întâi cu batalionul său la ruperea frontului german de la Mărăști, unde, în ziua de 11 iulie 1917, a cucerit pozițiile întărite ale acestuia și apoi satele Topești și Bârsești, de pe valea râului Putna”. Cu timpul însă, a devenit tipul ofiţerului activ, dornic de parvenire, capabil de a face orice pentru a-şi atinge scopurile.

Intrarea în grațiile lui Carol al II-lea

Pe când era colonel, a devenit unul din oamenii de încredere ai lui Carol, atunci când, la 6 iunie 1930, fostul principe moştenitor a aterizat „incognito” la Bucureşti. Gabriel Marinescu a fost cel care l-a aşteptat la aterizare pe câmpul de la Cotroceni, i-a asigurat securitatea şi l-a condus la Palatul Cotroceni, unde Carol a început imediat consultările în vederea restaurării. Ajuns rege, Carol al II-lea nu şi-a uitat slujitorul şi i-a mijlocit numirea în funcţia de prefect al Capitalei, în ciuda opoziţiei primului ministru Iuliu Maniu. Se spunea, și nu fără temei, că una dintre sarcinile prefectului Capitalei era de a-i asigura şi femei de consumaţie monarhului.

Ocupaţie pe care Marinescu o îndeplinea cu aplicaţiune şi în urma căreia a ajuns la concluzia că nu ar strica dacă ar înfiinţa nişte tripouri (era şi un mare pasionat al jocului de cărţi), care aduceau foarte mulţi bani, unde să plaseze şi câteva „fetiţe”. Tot colonelul Marinescu s-a ocupat și de asigurarea securităţii Elenei Lupescu, adusă în secret în ţară de Carol al II-lea. Astfel a devenit un apropiat al „Duduii” şi un cunoscător al tuturor intrigilor ţesute de „camarila regală”. Lupta politică a avut o miză foarte importantă în prima parte a domniei lui Carol al II-lea. În 1934, sub impulsul lui Iuliu Maniu, s-a încercat coalizarea tuturor forţelor anticarliste care se opuneau „camarilei regale” şi militau pentru expulzarea din ţară a Elenei Lupescu. Unul dintre personajele cele mai antipatizate din „camarilă” era chiar Gabriel Marinescu, căruia i se cerea debarcarea de la Prefectura Poliţiei Capitalei. Drept răspuns, „camarila” a pregătit tipărirea unei cărţi jubiliare, „Carol al II-lea, regele românilor.

Cinci ani de domnie 8 iunie 1930 – 8 iunie 1935” scrisă chiar de Marinescu împreună cu câţiva jurnalişti. Având un predominant și deşănţat cult al personalităţii, cartea a fost folosită de autor și pentru a-l ataca pe Iuliu Maniu şi Partidul Naţional-Ţărănesc, chiar pentru evenimentele din zilele restauraţiei lui Carol. Ziarul PNȚ, „Dreptatea”, a găzduit atunci atacuri extrem de dure ca răspuns la adresa personalităţii lui Gabriel Marinescu, fără a fi însă cu mult departe de adevăr: „Un specimen dintr-o serie de cuibare cu ploşniţe sugătoare de sânge din trupul sănătos al naţiei. Focar de infecţie”, sau „Nici viaţa filmată a gangsterilor nu întrece, în peripeţii şi tertipuri, activitatea acestui borfaş de junglă” sunt doar două exemple.

Iubitor de sport, îndrăgostit de Venus

Până în 1935, preocupările sportive ale lui Gabriel Marinescu se reduceau la box şi rugby. Lua lecţii de box de la un profesor de la Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică, fiind vorba de disciplina sa sportivă preferată. În octombrie 1934, s-a desfăşurat „Cupa Gabriel Marinescu” la rugby, iar în decembrie acelaşi an a fost sărbătorit chiar de Federaţia Română de Rugby. Cu acest prilej, el a donat acesteia 100.000 lei din partea sa şi o altă sută de mii din partea Regelui. Momentul de cotitură a fost în ianuarie 1936, când deja înaintat la gradul de general şi-a descoperit marea pasiunea vieţii, clubul de fotbal Venus Bucureşti, care l-a cooptat ca preşedinte. A fost o dragoste fulgerătoare, implicându-se cu tot sufletul în viaţa acestei echipe. Nu lipsea de la vreun meci al Venusului din Bucureşti, iar pe arena „Venus” se construise o tribună-lojă acoperită, supranumită „pagoda”, special pentru el.

Această pasiune n-a putut să rămână fără ecou la nivelul conducerii federaţiei de fotbal (FRFA), astfel încât atunci când a trebuit, în luna iunie 1936, să facă cinci propuneri de membri în Biroul federal, preşedintele V. V. Tillea l-a nominalizat și pe generalul Gabriel Marinescu. În februarie 1937 a avut loc o nouă remaniere guvernamentală. Cu această ocazie, liberalul Gheorghe Tătărescu – foarte receptiv la orice „schimbare de front” a suveranului – a acceptat preluarea Ministerului de Interne, unde a fost plasat şi Marinescu, în calitate de subsecretar de stat. Dar pasiunea pentru Venus nu a dispărut, continuând să vină la meciuri, ba mai mult, înaintea lor intra la vestiare ca să-i încurajeze personal pe jucători. În decembrie 1937, generalul Gabriel Marinescu a părăsit funcţia guvernamentală, rămânând doar Prefectul Capitalei.

gabriel marinescu

Abuzul din semifinanala de Cupă cu Rapid

Tocmai în perioada anului 1938, când în România se instaurase dictatura regală, s-a petrecută acea poveste cu cele două meciuri ale semifinalei Cupei, Rapid – Venus, disputate la 15 şi 21.05.1938, ambele pe stadionul Giuleşti. Ea a fost povestită de Ioan Chirilă în cartea sa „Finala se joacă astăzi”, în capitolul „O noapte furtunoasă”. Derularea evenimentelor pe scurt. În primăvara lui 1938, Rapid câştigase deja două din cele şapte cupe ale perioadei interbelice. Sorții le-a adus în semifinale pe Rapid și Venus, care urmau să se întâlnească pe Giuleşti, la 15.05.1938. Ambiţia „împăratului” era să întrerupă supremaţia în Cupă a Rapidului.

După 90 de minute, scorul a fost egal, 1-1, Venus terminând în 10 oameni, în urma eliminării din minutul 55 a lui Humis. Cu zece minute înainte de sfârşitul reprizelor de prelungiri, Barátky a transformat în golul victoriei pasa lui Bogdan, la capătul unei cascade de driblinguri. Marinescu a părăsit Giuleştiul negru de mânie, şi drept urmare a trimis în noapte să fie arestaţi Cossini, Raffinsky, Auer şi Barátky. Sub pretextul verificării documentelor, cei patru au fost ridicaţi şi cantonaţi la Poliţia Capitalei. Costică Bauer, managerul Rapidului, a bătut la uşile şefilor CFR-ului şi Ministerului Comunicaţiilor, dar nimeni nu a îndrăznit să intervină la ditamai Prefectul Poliției Capitalei.

În această situaţie, Bauer, descărcăreț ca aproape orice evreu, a fost inventat o soluţie extremă: a mers la acesta şi i-a propus nici mai mult, nici mai puţin decât rejucarea meciului, pretextând arbitrajul care a defavorizat ambele echipe. Venise pregătit şi cu cerere scrisă în acest sens. Încântat, „Împăratul” s-a obligat să facă el demersurile necesare pentru ca FRFA să aprobe cererea. Bauer a profitat de moment şi l-a rugat să-i elibereze pe cei patru jucători arestaţi. Deşi s-a prefăcut că nu știe despre ce era vorba, generalul a rezolvat eliberarea lor cu un simplu telefon.

Meciul s-a rejucat pe 21.05.1938 şi Rapid a învins din nou, de această dată clar, cu 4-2, „arestaţii” Barátky şi Auer izbutind fiecare câte o „dublă”. Poveste este destul de romanţată, dar un adevăr trebuie evidenţiat şi anume că la şedinţa Comisiei Cupei României, constituită în seara zilei de 18.05.1938, urmarea contestaţiei făcute de preşedintele Venusului, gen. Marinescu, delegaţia Rapidului, formată din conducătorii Alfred Fulga, ing. Ungureanu şi Costică Bauer, a solicitat şi ea rejucarea meciului. Abuzul lui Gabriel Marinescu de a-i fi arestat pe cei patru a ajuns şi la urechile lui Carol al II-lea.

Marinescu s-a autopropus preşedinte de onoare la Rapid, tocmai pentru a infirma „zvonurile” cu amintita arestare și a scăpa astfel de reproșuri. A funcţionat şi o comisie mixtă Venus – Rapid, pentru coordonarea acţiunilor celor două cluburi. De altfel, în cursul anului 1939, precum personajul caragilian Trahanache, generalul Marinescu cumula mai multe funcţii de preşedinte onorific la Rapid, Venus, Unirea Tricolor, Maccabi, dar şi membru de onoare la Sportul Studenţesc, ori preşedinte de onoare la gruparea „suburbană” Militari – toate din Capitală, ca și la Gloria Arad, Ripensia şi Chinezul Timişoara.

Nu era însă singurul politician care îndeplinea funcţii la cluburile de fotbal; alte cazuri: ministru al afacerilor străine Grigore Gafencu (preşedinte la Dacia VA Galaţi), primarul general al Capitalei Victor Dombrowski (preşedinte executiv la Unirea Tricolor) sau primarul de sector I. G. Vântu (preşedinte la Sportul Studenţesc) şi destui alţii. Niciunul însă nu avea o asemenea colecție… La 14.01.1939, Viorel V. Tillea, care funcţionase din august 1933 ca preşedinte al FRFA, a fost numit ministrul României la Londra. Pe postul rămas liber a fost promovat ca vicepreşedinte al FRFA, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, revenit între timp şi în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne.

Începutul sfârșitului

La 21.09.1939, o echipă a morţii din mişcarea legionară l-a asasinat pe primul ministru Armand Călinescu. Era o răzbunare pentru omorârea „căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu, în 1939. Carol al II-lea a decis represalii exemplare contra legionarilor, sarcină pe care şi-a asumat-o noul prim-ministru, generalul Gheorghe Argeşeanu, numit la 22.09.1939, acesta încredințându-i portofoliul internelor lui Marinescu. Sub directa îndrumare a Regelui, guvernul Argeşeanu, în primul rând prin ministrul de interne, a executat în câteva zile peste 200 de legionari. Niște omoruri ordonate fără nici un fel de judecată. La 28.09.1939, s-a produs o nouă schimbare de guvern, Constantin Argetoianu luându-i locul lui Argeşanu.

În noua echipă, generalul Marinescu a fost mutat de la interne la nou înfiinţatul Minister de Stat al Ordinii Publice. Guvernul Argetoianu a rezistat mai puţin de două luni până, la 23.11.1939. Atunci, Regele Carol al II-lea, de comun acord cu Elena Lupescu şi mareşelul Palatului regal, Ernest Urdăreanu, l-a chemat să ocupe postul de prim-ministru pe Gheorghe Tătărăscu. Acesta a acceptat doar cu anumite condiţii, printre care şi îndepărtarea generalului Gabriel Marinescu. Până și Carol nota în însemnările sale, la 23.11.1939: „Principalul sacrificat e bietul Gabriel Marinescu, care nu se va mai întoarce nici la Prefectura Capitalei. Este necesar din toate punctele de vedere. Pare-se că jaful patronat de el la Poliţie a depăşit orice măsură.”

Carol al II-lea încercase o ultimă apropiere de Anglia şi Franţa, fapt exprimat prin vizitele la Londra și Paris. Mai fusese şi asasinarea lui Armand Călinescu şi represiunea legionarilor pusă la cale de Gabriel Marinescu. Toate acestea îl nemulţumise pe Hitler. Încercarea de apropiere faţă de marile democraţii n-a dat rezultate din două motive: slăbiciunile acestor state, exploatate de Hitler, care ocupase Austria şi Cehoslovacia, fără nici o opoziţie, ba chiar cu acordul Franţei şi Angliei, care nu reacţionaseră ferm nici la invadarea Poloniei; imaginea foarte proastă pe care o avea în Occident regimul dictatorial al lui Carol al II-lea. În 1940, operaţiunile militare au fost favorabile Germaniei, astfel că, pentru a se salva, Carol a „cârmit-o” spre aceasta.

Mai întâi, s-a împăcat cu Mişcarea Legionară, acceptând chiar cooptarea ei în guvern (conducătorul mişcării, Horia Sima, a fost numit în iunie 1940, subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale). Dar era insuficient pentru a intra în voia dictatorului Adolf Hitler, la fel ca şi tratatul economic, net favorabil naziştilor, pe care România îl avea cu Germania încă din 1939. În baza mizerabilului pact Ribbentrop-Molotov, URSS a transmis un ultimatum României la 26.06.1940, cerând „restituirea” Basarabiei şi a nordului Bucovinei. România s-a conformat. Din punctul de vedere al fotbalului, prin această cedare teritorială, campionatul nostru pierdea şase echipe de Divizia B (două din Cernăuţi, trei din Chişinău şi una din Tighina).

Guvernul Tătărescu a fost înlocuit la 04.07.1940 cu cel avându-l premier pe Ion Gigurtu, în care numărul legionarilor a crescut la trei. La 06.09.1940, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, sfătuit astfel de cel pe care îl chemase la putere, generalul Ion Antonescu. Trenul cu care Carol al II-lea a plecat din ţară a fost atacat de legionari în gara din Timişoara şi numai prezenţa de spirit a mecanicului de locomotivă, care nu a mai oprit şi a fugit mai departe spre graniţă, l-a salvat pe fostul rege. S-a instaurat un guvern legionaro-atonescian, a cărei primă măsură a fost să-l declare pe Carol al II-lea „delapidator, escroc”, trecându-se la măsuri drastice împotriva celor care făcuseră parte din „camarila regală” sau care participaseră direct sau indirect la campania de represalii împotriva legionarilor.

Gabriel Marinescu era printre primii vizaţi. A fost închis la Jilava împreună cu ceilalţi arestaţi, foşti miniştri, şefi de servicii secrete, comandanţi şi inspectori militari ori de jandarmerie, şi anchetat de organele noii ordini. Dar legionarii doreau să răzbune crimele din septembrie 1939 şi, trecând peste voinţa organelor militare şi a indicaţiilor lui Antonescu, au purces, în noaptea de 26 spre 27.11.1940, la asasinarea tuturor celor aflaţi în închisoare, inclusiv a lui Gabriel Marinescu. În total au fost ucise la Jilava 65 de persoane. Aceeaşi soartă au avut-o şi cei care nu fuseseră de acord cu ideologia „legiunii”, precum savantul Nicolae Iorga, filozoful Petre Andrei sau economistul Virgil Madgearu. Așadar, Gabriel Marinescu a sfârşit sub gloanţele legionarilor (în corpul său s-au găsit 10 gloanțe, din care trei i-au străpuns craniul), după ce camarazi ai acestora, din ordinul său, fuseseră împuşcaţi fără judecată.

Sursa: romaniastats.wordpress.com

1 COMENTARIU

  1. „La 21.09.1939, o echipă a morţii din mişcarea legionară l-a asasinat pe primul ministru Armand Călinescu”

    Este o confuzie. Termenul „echipa a mortii” se refera strict la echipele de agenti electorali care se ocupau cu propaganda inainte de alegeri. Binomul PNL/PNT aflat alternativ la putere incuraja ruperea in bataie sau chiar asasinarea agentilor electorali ai formatiunilor care nu erau parte din cartel. De aici si porecla legionarilor din teritoriu de „echipe ale mortii”. Agentii electorali legionari stiau ca isi risca viata in Campania electorala. Cintecul lor a ramas vestit si astazi: „noi sintem echipa mortii/ din Moldova azi venim/ aruncat e zarul sortii/ ori invingem, ori murim”.