Fenomenul Griviţa Roşie, degradarea unui club legendar

În termeni ruigby-stici, Griviţa Roşie este un fel de Rapid. O echipă legendară, infiinţată în 1932, pe când rugbyul era doar un sport amator. Cu toate acestea, un sport foarte iubit. Formaţia care şi acum îşi joacă meciurile pe terenul din Parcul Copilului sau Parcul Cireşarii, aşa cum se mai numeşte în prezent evoluează doar în liga a treia, cea mai joasă ierarhie a acestui sport în România, dar important este că există. Că duce mai departe o tradiţie veche de 83 de ani. Cu toate că primele pentru meciuri constau în cartofi prăjiţi şi mici.

Totul este în paragină acum, un adevăr foarte dureros, dacă ne gândim că Griviţa Roşie a fost chiar campioană a Europei în 1964! Plus de 12 ori campioană a României, un palmares colosal pentru formaţia care a scris istorie în rugby-ul românesc la doar câteva sute de metri de stadionul Giuleşti. Astfel, dacă iniţiativa aproape SF a lui Ovidiu Nahoi, ca Rapid să utilizeze arena Griviţa pentru meciurile de acasă atât timp cât Giuleştiul va fi rezolvat, va avea un dublu câştig. În primul rând, Rapid va fi aproape de „Glasul Roţilor de Tren”, iar stadionul modernizat va rămâne proprietarului de drept apoi, în exclusivitate, care se va putea bucura de facilităţile pe care le merită din plin!

Să sperăm că va fi o iniţiativă care prinde contur. Altceva nu mai este de zis. Mai bine vă lăsăm să citiţi, în continuare două reportaje splendide despre Griviţa Roşie, ambele marca libertatea.ro. Unul cu ocazia împlinirii a 80 de ani de existenţă ai clubului, în 2012, iar altul realizat în 2014, când s-a împlinit jumătate de secol de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni.

ciresarii

————————————————————-

La începutul anilor ’50, noul regim politic de la Bucureşti a încercat să interzică orice avea legătură cu societatea capitalistă. Socotit sport aristocratic, rugby-ul s-a aflat atunci în pericol de moarte. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care lucrase la Atelierele Griviţa, a intervenit pledând pentru faptul că echipa de rugby cu nume de redută este una muncitorească. Astfel, sportul cu balonul oval a continuat să fie practicat la noi. E adevărat, sub numele “rugbi” – “y”-ul era o literă capitalistă…

↑ Gloriile celor de la RC Griviţa Roşie s-au reunit pe stadionul Parcul Copilului din Bucureşti

Fondată în mai 1932, de un grup de muncitori de la Griviţa, echipa cu acelaşi nume a sărbătorit zilele trecute 80 de ani de existenţă.

Prilej pentru foştii şi actualii săi jucători şi antrenori să se reunească la “Parcul Copilului”. Şi cum echipa de azi se confruntă cu mari probleme financiare, toţi au promis că-şi vor uni forţele pentru a găsi soluţii de salvare.

12 titluri are Griviţa, ultimul fiind cucerit acum 20 de ani. Ocupă locul 3 într-un top all-time, după Steaua (24) şi Dinamo (16) →

Tricou special pentru «legenda» Irimescu

↑ Lui Valeriu Irimescu, care şi-a sărbătorit în aceeaşi zi împlinirea a 72 de ani, Asociaţia Internaţionalilor Români de Rugby i-a oferit un balon de rugby, o cravată şi un tricou alb-roşu cu numele său pe spate (foto mic).

„Spiritul Griviţei nu trebuie să dispară. Noi nu am jucat rugby pentru bani. Am făcut- o din pasiune.” Valeriu Irimescu, fost internaţional

———————————————————————-

În 14 iunie 1964, Griviţa Roşie a disputat, pe Stadionul ”23 august” (Arena Naţională de astăzi), finala Cupei Campionilor Europeni. Reprezentanta ţării noastre în competiţia organizată atunci de Federaţia Internaţională de Rugby Amator (FIRA) a câştigat cu 10-0 în faţa lui Mont-de-Marsan (Franţa). Astfel Griviţa s-a revanşat pentru finala CCE din 1962, pe care o pierduse (3-11), tot la Bucureşti, cu o altă reprezentantă a ”cocoşilor”, Beziers. Disputa de acum 50 de ani a fost una tensionată, eliminarea lui Andre Boniface făcându-i pe francezi să refuze a continua jocul… Astfel că arbitrul italian Pozzi a fluierat finalul meciului după… 54 de minute de joc efectiv.

IMG_8350

Şapte dintre jucătorii care au devenit campioni ai Europei au sărbătorit sâmbătă, 14 iunie, împlinirea a 50 de ani de la acel succes: Radu Demian, Mircea Iliescu, Viorel Morariu, Ion Teodorescu, Valeriu Irimescu, Costel Stănescu şi Gheorghe Dragomirescu-Rahtopol. Ei au asistat pe stadionul ”Parcul Copilului” la două meciuri în care au evoluat echipe de copii ale Griviţei antrenate de Florin Beşliu şi Mihai Duţă. Apoi, preşedintele de onoare al Federaţiei Române de Rugby (FRR) şi, totodată, vicepreşedintele onorific al Asociaţiei Europene de Rugby (FIRA-AER), Viorel Morariu, le-a vorbit micuţilor despre finala de la Bucureşti. ”Pentru a ajunge şi voi acolo trebuie să munciţi din greu, să fiţi serioşi, să deveniţi mai întâi internaţionali de juniori”, i-a încurajat fostul căpitan şi apoi antrenor al grupării bucureştene.

IMG_6921

Fostul jucător şi antrenor al Griviţei Roşii, Viorel Morariu, în faţa plăcii care aminteşte de câştigarea Cupei Campionilor Europeni în 1964

Românii au condus cu 10-0 după 11 minute

Disputată pe 14 iunie 1964, pe stadionul “23 August” din Capitală, finala Cupei Campionilor Europeni nu a mai atras la fel de mult public ca altădată (în 1957, la un meci-test cu Franţa, pe aceeaşi arenă bucureşteană se înregistrase un record mondial ce a dăinuit până în 2000: 95.000 de spectatori!), semn că, în ciuda rezultatelor pozitive înregistrate în ultimii ani, rugbyul începea să nu mai fie atractiv pentru bucureşteni.  Poate că şi vremea, ploioasă, i-a reţinut acasă pe unii dintre cei care ar fi dorit să urmărească finala… Sau poate că spectaculozitatea în scădere a rugbyului practicat la noi i-a determinat pe alţii să renunţe… Oricum, indiferent de motiv, acesta a fost un prim avertisment că sportul cu balonul oval nu reuşise în ţara noastră să-şi facă un număr atât de mare de fani pe care i-ar fi meritat.

Confruntarea a fost controlată, în mare parte, de echipa noastră, care a şi reuşit să se impună în special datorită evoluţiei din prima repriză: 10-0 (10-0). De fapt, rugbyştii români au suplinit şi în acest joc inferioritatea lor tehnică prin spiritul combativ, dar mai ales printr-o tactică adecvată. În condiţiile în care terenul era desfundat, arma principală a formaţiei noastre a fost înaintarea, care s-a dovedit şi de această dată peste cea adversă.

Deschiderea scorului, de pildă, s-a produs după o repunere a balonului din margine. În condiţiile în care acolo Radu Damian a controlat situaţia, românii au căştigat mingea. A urmat un dribling, după care balonul a trecut pe la Viorel Morariu, iar Oblemenco l-a aşezat la umbra “H”-urilor. Cum Irimescu a transformat încercarea, scorul a devenit 5-0 (min. 8). Contrar obiceiului, echipa bucureşteană a continuat să atace şi după aceea, ceea ce a făcut ca Mont-de-Marsan să dea înapoi. Cum era de aşteptat, Griviţa Roşie a reuşit să înscrie din nou, de data aceasta printr-o acţiune individuală. Intercalat într-un atac, vivacele Viorel Morariu a slalomat printre adversari – trei dintre ei au fost trimişi la plimbare prin fente succesive -, după care a marcat eseu chiar între buturi. Dintr-o poziţie favorabilă, Valeriu Irimescu a transformat cu siguranţa sa cunoscută (10-0, min. 11).

IMG_6773

Boniface, eliminat, iertat, iar apoi din nou… eliminat!

Evoluţia meciului, ca şi a scorului, au produs o stare de iritare în rândul francezilor, aceasta fiind tot mai evidentă după pauză. Uşor-uşor, întâlnirea a degenerat, Dumitru Manoileanu scriind că respectivul scenariu i-a avut ca protagonişti pe “energicul” nostru pilier Theodor Rădulescu şi pe irascibilul francez Andre Boniface: “Ultimul n-a rezistat prea mult repetatelor şi asprelor întâlniri cu românul şi, ieşindu-şi din fire peste măsură, a trebuit să fie eliminat – pentru loviri repetate şi intenţionate ale adversarilor – de arbitrul italian Silvio Pozzi. Peninsularul îl avertizase de nenumărate ori, îl eliminase, apoi îl iertase la rugăminţile camarazilor săi şi la intervenţia conducătorilor clubului francez aflaţi pe marginea terenului”. Acest episod, incredibil astăzi, s-a petrecut în minutul 51. Atunci, Pozzi l-a trimis la vestiare pe căpitanul Andre Boniface, însă s-a răzgândit sub presiunea oaspeţilor. Jocul s-a reluat, însă după numai trei minute francezul l-a lovit pe Grigoriu şi de această dată italianul i-a cerut agresorului să părăsească terenul. Au urmat momente penibile. Andre Boniface a refuzat să iasă, în timp ce arbitrul a fost încercuit de către colegii acestuia. Cum “cocoşul” nu s-a conformat deciziei arbitrului, după scurgerea timpului regulamentar Silvio Pozzi a fluierat finalul partidei… Astfel, după ce pierduse finala din 1962 CFR Griviţa Roşie a izbutit să o câştige pe aceea din 1964.

Iată şi echipa folosită de Griviţa în finală: 1. Grigoriu, 2. Manole, 3. Th. Rădulescu – 4. Stoenescu (cpt.), 5. M. Rusu – 6. V. Morariu, 7. Demian, 8. Iliescu – 9. Stănescu, 10. Oblemenco – 11. Teodorescu, 12. Wusek, 13. Dragomirescu-Rahtopol, 14. Balcan – 15. Irimescu.

Francezii l-au suspendat pe căpitanul lui Mont-de-Marsan

Incidentele produse în finala CCE au fost comentate astfel de către arbitrul peninsular: “În 27 de ani de arbitraj, nu mi s-a mai întâmplat să mă confrunt cu o asemenea atitudine nesportivă. Cred că am condus în spiritul jocului, făra să dezavantajez pe cineva, cu intenţia de a favoriza desfăşurarea firească a întâlnirii. Nu am putut însă să tolerez la nesfârşit actele nesportive repetate pe care le-a comis Andre Boniface”.

Comportamentul celui care a fost căpitanul lui Mont-de-Marsan a fost de neînţeles şi pentru conducătorii grupării franceze. “Sunt profund afectat de cele întâmplate. Regret că publicul bucureştean, recunoscut ca fiind generos cu rugbyştii francezi, n-a putut asista la un meci frumos, lipsit de astfel de momente”, a declarat preşedintele Camile Pedare.

Fireşte că gesturile lui Andre Boniface au fost consemnate în raportul pe care observatorul Carlo Montana, preşedintele  Federaţiei Italiene de Rugby, l-a trimis la Federaţia Internaţională de Rugby Amator (FIRA). Înainte ca FIRA să se pronunţe asupra cazului, Federaţia Franceză de Rugby (FFR) l-a suspendat pe căpitanul lui Mont-de-Marsan pe o perioadă nelimitată. Apoi, în spiritul îngăduitor caracteristic latinilor – era jucător de bază al echipei Franţei – pedeapsa a fost redusă la trei luni. Adică până în momentul în care “cocoşii” începeau pregătirea participării la ediţia din 1965 a Turneului celor 5 Naţiuni…

CCE a fost creată de FIRA, iar britanici n-au participat

Cupa Campionilor Europeni la rugby a fost creată în 1962, de către FIRA, după modelul existent deja în alte sporturi de echipă (fotbal, handbal, volei). La prima ediţie au participat următoarele formaţii: SCA Bruxelles (Belgia), SV 08 Ricklingen (RF Germania), RC Hilversum (Olanda), ASPTT Rabat (Maroc), AS Beziers (Franţa) şi Griviţa Roşie. Finala s-a desfăşurat pe stadionul Dinamo din Bucureşti, Beziers impunându-se cu 11-3 în faţa Griviţei.

A doua ediţie, 1962-1963, urma să alinieze la start cinci echipe: FC Grenoble (Franţa), TSV Victoria Linden (RF Germania), UE Santboiana (Spania), SL Benfica Lisabona (Portugalia) şi RUC Casablanca (Maroc). România nu a fost reprezentată, iar sursele franceze o dau drept câştigătoare pe Grenoble.

La ediţia 1963-1964 au participat cele mai multe echipe (7) în istoria competiţiei: RC Hilversum (Olanda), TSV Victoria Linden (RF Germania), RUC Casablanca (Maroc), Spartak Praga (Cehoslovacia), SSR Rovigo (Italia), Mont-de-Marsan (Franţa) şi Griviţa Roşie. În sferturile de finala, echipa noastră a depăşit (27-0) pe RUC Casablanca (Maroc), în semifinale a trecut de echipa germana Hanovra (18-3), iar în finală s-a impus cu 10-0 în faţa lui Mont-de-Marsan (Franţa).

În sfârşit, ultima ediţie a CCE, cea din 1966-1967, a avut o prezenţă mult mai restrânsă: Slavia Praga (Cehoslovacia), DSV 78 Hanovra (Germania), SU Agen (Franţa) şi Dinamo. Ultimele două echipe şi-au disputat finala. În tur, pe pâmânt francez, SUA s-a impus cu 12-0 şi se părea că a câştigat trofeul. Mobilizată exemplar, jucând admirabil, Dinamo a reuşit, însă, la Bucureşti, pe stadionul de fotbal al Complexului Sportiv din şoseaua Ştefan cel Mare, să se impună cu 18-0! Şi astfel să câştige competiţia.

Invitate să participe, echipele din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor si Irlanda au refuzat, ele nedisputand la acea vreme nici măcar un campionat intern,,, Vorbitorii de limbă engleză considerau că în rugby, sport rămas amator până în 1995, practicanţii nu trebuie să obţină foloase financiare şi nici măcar o cupă de pe urma jocului lor.

Competiţia a fost reluată în 1995, într-un alt format, cu participarea echipelor din Franţa, Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda, Italia şi România, primul meci din Cupa Europei disputându-se la Constanţa, între Farul şi Toulouse.

IMG_6889

Sursa: libertatea.ro

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* indicates required