Portret de exceptie al lui Marius Şumudică

Rapid
Marius Şumudică pe vremea în care juca la Rapid

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

„Publicul, fireşte, când s-a pomenit cu emoţia, se emoţionează. Şi începe să se emoţioneze, şi emoţionată fiind, „marea asta de nimeni”, oameni care nu se cunosc unii pe alţii, dar care cunosc aceeaşi emoţie, fac să se întoarcă emoţia pe scenă. Noi, de pe scenă, simţim cum se întoarce către noi emoţia. De aici vine „primeşte, prelucrează, întoarce”. „Cum a fost la teatru?” „Nu ştiu cum a fost, da’ aşa mi s-a făcut pielea de găină!”. Aşa descrie într-un interviul pentru „Adevărul” actorul Mircea Albulescu – care a împlinit duminică 81 de ani – circulaţia emoţiei între scenă şi sală.

Într-o formă brută, principiul se respectă şi în sporturile cu priză. Tot publicul şi actorii emit şi primesc alternativ energie. Un exemplu: când pe un stadion ca Naţional Arena se adună 25.000 de oameni emoţionaţi care cântă în cor numele unui fotbalist mort acum 15 ani, invizibilele ace resimţite în rădăcina nasului, ca după primirea unui pumn sănătos, te avertizează că eşti pe punctul de a lăcrima. E emoţie pură, fără patimă. Nu ştii dacă ţi-a plăcut sau nu meciul, dar frisoanele au fost straşnice.

E la fel şi cu Şumudică, atunci când a zâmbit uşor încurcat şi a întrebat: „Chiar vreţi să ştiţi de ce cariera mea a fost la un moment dat înfundată până la gât?”. Era conferinţa de presă de după o nouă victorie pe terenul lui Dinamo şi ziariştii aşteptau sânge de Rădoi şi intestine de Dică împrăştiate pe pereţi, ca-n filmele lui Tarantino. Dar actorul de comedie venit în faţa publicului avea un alt rol: „Aveam un viciu. Jucam la cazino…”.

Când a rostit aceste cuvinte, în sală s-a făcut o linişte cum probabil e doar pe lumea cealaltă. Simţind un moment încărcat de emoţie, jurnaliştii şi-au aplecat capul în faţă ca să audă mai bine. Ezitant la început, Şumudică s-a descărcat:

„…şiiii…m-am întors într-o dimineaţă acasă, şi mi-am văzut soţia că-mi ducea copilul la şcoală. Mi-a zis copilul ceva, nu pot să reproduc acum ce mi-a zis, şi atunci am aşteptat-o pe soţia mea, a venit înapoi, am mers la biserică şi am luat toate cazinourile din Bucureşti la rând. M-am dus şi mi-am dat blacklist. Blacklist înseamnă să nu mai intru niciodată în cazino. Şi de 12 ani n-am mai păşit în cazino. Nu mă interesează jocurile de noroc. De atunci, Dumnezeu mi-a întins o mână. Am putut să renunţ la aşa ceva, fiindcă este o boală grea. Vedeţi foarte mulţi în situaţia asta. Am o femeie lângă mine care m-a ajutat enorm. Ea şi duhovnicul meu, părintele Suciu de la Bistriţa. M-a tras aşa de păr şi m-a adus pe drumul cel bun. De atunci, sunt alt om şi reuşesc foarte multe în viaţă. Asta este scurta mea poveste. Mi-e jenă, aşa, de ce s-a întâmplat până acum 12 ani, dar de atunci sunt mândru de mine. Sunt mândru că am reuşit să mă las de această pacoste, sunt mândru că m-am lăsat de ţigări. Sunt mândru că am slăbit şapte kilograme. Am zis că trebuie să dau jos 10 kilograme, mai am trei”.

A fost, indiscutabil, unul dintre cele mai reuşite monologuri din istoria Ligii 1. Scena a avut tot: substanţă, ritm, mimică. Dovadă că auditoriul n-a mai avut nicio întrebare, preocupat să digere ce tocmai auzise. Şumudică a mulţumit, s-a ridicat şi s-a întors în vestiarul liderului care tocmai surclasase un Dinamo cu pretenţii la titlu, în ciuda faptului că 25.000 de oameni încărcaseră cu energie echipa lui Rednic, aidoma unei gigantice baterii umane. În spate, a rămas emoţia aproape vizibilă generată între vorbitor şi public.

Antrenorul care lucrează zi de zi cu o echipă neplătită, cu finanţatorul în închisoare şi cu jucători nemâncaţi, s-a deconspirat. E un om obişnuit, cu vicii şi calităţi. Printr-o mărturisire, Şumudică a anulat toate recenziile negative din trecut: nu mai contează dacă a mai intrat sau nu în cazino în ultimii 12 ani, dacă a jucat sau nu la pariuri pe meciurile echipei sale, aşa cum susţin oameni care pretind că l-au văzut, dacă nu mai atacă Steaua din cauză că ar fi fost ameninţat de George Becali cu dezvăluiri din viaţa privată.

Crescut într-un fotbal mocirlos, în care a trebuit să se adapteze, Şumudică are o carismă rară şi derapaje dese, drept pentru care publicul aşteaptă de fiecare dată să-l savureze precum o replică bună din Secretul lui Bachus sau din B.D.-uri. Mândru de şansa avută de a „face şcoala vieţii printre golani, printre vagabonzi”, Şumudică nu şi-a şlefuit talentul de antrenor Pro la cursurile de pedagogie, dar ştie să se facă ascultat atunci când enunţă, trufaş şi ironic: „4-2-3-1 nu se închide decât cu 4-1-4-1 cu doi interi. E greu cu Şumudică din punct de vedere tactic, credeţi-mă, domnilor! Deocamdată, sunt cât de cât bine pregătit şi cred că rezultatele îmi dau dreptate”.

Echipa lui e lider. „Echipa îl trage, are echipă foarte bună”, spun contestatarii, înghesuiţi de rezultatele bune din ultima vreme. „Şumudică minte mult. E un circar!”, completează alţii. Duşmanii nu-l slăbesc o clipă, însă asta îl face şi mai îndârjit. Se întoarce spre ei, îi provoacă, le arată degete mijlocii, duce arătătorul la gură, dansează ca un căluşar descentrat şi apoi îşi cere scuze. Din vârful capului şi până în picioare, prin Şumudică trece o emoţie primară, veritabilă, chiar şi atunci când îşi joacă rolurile de „cretin”, de „idiot”, aşa cum se autocaracterizează uneori. „În momentul în care încep un antrenament sau pregătirea unui joc, mă transform! Nu-mi vine să cred, jur! Ajung acasă şi mă uit la anumite faze din meci sau din conferinţele de presă şi nu îmi vine să cred”, e continuarea propriei analize, făcută într-un interviu din 2012. Trei ani mai târziu, Şumudică e aproape de a trece la un alt nivel profesional. Dacă Astra nu face implozie pe drum, la vară poate să fie campion.

Cea mai dificilă parte a meşteşugului actoricesc este, potrivit profesorului Mircea Albulescu, tăcerea. „Lucrul cel mai divers pe lumea asta e tăcerea. Cu mii şi mii de expresii. Vorba-i una: „Bună ziua, naşule!”, „Săru’ mâna, lele!” şi s-a dus, s-a consumat. Se ia ca atare. Cel care mă priveşte la teatru, el atunci populează cu replici, cu gând, cu vorbe”. Un actor mare ştie să tacă pentru a mări volumul canalului emoţional.

Acum, vine testul publicului. Să dea like cine-l vrea pe Şumudică într-un rol de Buster Keaton, o vedetă tăcută a fotbalului românesc, şi aşa aproape falimentar.

Sursa: prosport.ro

Aboneaza-te la newsletterul 1923.ro

* indicates required