Glasul de la radio al Rapidului

ProSport fcsb
Alex Coman, în săritură, a răpus fcsb!

Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* prin completarea adresei de email esti de acord sa-ti trimitem periodic informari cu privire la ofertele noastre si la articolele publicate pe site-ul 1923.ro
* indicates required

Meciul Rapidului cu Chiajna nu a fost televizat. Întrebarea de ce nu-şi găseşte rostul. Ar fi în zadar. Sâmbătă nu am fost în Bucureşti, de aceea nu am putut să văd echipa în frunte cu un Pancu ca la 20 de ani. Dar am ascultat la radio şi am trăit un sentiment plăcut. Am auzit spectacolul început timid de băieţi şi terminat în trombă, la fel ca în zilele bune ale Rapidului cu Baratki şi Ionică Bogdan în teren.

Nu numai jocul nostru m-a trimis cu gândul în trecut, ci şi vocea unuia dintre comentatori. Cuvintele lui semănau aşa mult la ton cu cele auzite de bunicii noştri, cuvinte însoţite de imaginile alb-negre. Dar sâmbătă nu aveam imagini. Mă simţeam teleportată în trecut, dar nu jucam cu negrii de la Venus, ci cu verzii de la Chiajna. Ce sentiment frumos!

Semnalul era bruiat des. Eram atât de departe de tribune, dar era ca şi cum aş fi fost prezentă pe stadion, deoarece galeria noastră se auzea aşa de aproape. Era greu să-ţi imaginezi scenariul din teren, ghidându-te după vorbele învolburate ale comentatorilor. Debitul verbal creştea pulsul. Dacă închideam ochii, eram în Ştefan cel Mare, dacă îi ţineam deschişi, vedeam înserarea rurală. Era gol pe uliţă. Oamenii tăceau. Doar ascultau. Ascultau tobele galeriei, care răzbăteau până acolo.

Florea ratează şi apoi ratează şi ai noştri. Tribunele oftează. Sângele fierbe în mine. Şi vine golul Chiajnei. Am vizualizat cursa lui Florea. S-au auzit un pumn în masă şi un vers din tribune. Rapidul nu se lasă aşa uşor! Mai toarnă un pahar că gâtul s-a uscat. Şi nici măcar nu cânt. Aud dincolo de cuvinte melodia galeriei şi o fredonez în gând.

Prima repriză s-a scurs parcă mai repede decât de obicei. În pauză nu ai nimic de făcut, poate doar să tragi aer în piept. Şi să aştepţi să vezi cu ochii minţii continuarea. Primele 10 minute din repriza a doua am ascultat ştirile la radio. Transimisiunea meciului s-a decalat şi părea că durează o veşnicie până să aud din nou glasul care mă întorcea în timp. Aşteptarea a fost curmată de un “Rapid, Giuleşti!” aşa de dulce, care a umplut curtea. Rapid ratează, atacă furibund. Dar degeaba. Desenez fazele în minte. Şi lovitura liberă a lui Pancu. Simt fluturi în stomac.

E gol! E ireal! Ba nu, e adevărat, deşi nu se vede tabela. Ăsta e Rapidul de altădată! Încă 30 de minute de fotbal frumos, cu Rapiduleţul la cârmă. Cu Pancu trăgând după el o echipă tânără, dar ambiţioasă ca vechiul Rapid. E 2-1 pentru ai noştri. Nu, nu ne-am întors în trecut. Suntem în 13 iulie 2013. Ziua în care Rapid a demonstrat pe teren că totul porneşte din suflet. Şi asta pentru a câta oară?

Era beznă pe stradă. Era linişte. Dar eu încă auzeam galeria. E aşa frumos Rapidul când trece de la agonie la extaz! Am trăit alături de Rapid o nouă experienţă pe care nu o poţi uita. Chiar dacă nu l-am văzut, i-am auzit glasul la radio de la zeci de kilometri depărtare. Şi cât de aproape a sunat!