Leo Toader: “Adversarii ne-au invidiat mereu pentru atmosfera din Giuleşti!”

 

Cartea de istorie a Giuleştiului este plină de nume mari când vine vorba de orice poziţie de pe teren. Astfel, nici la capitolul “portari” Rapid nu a stat niciodată rău, mai ales că între buturile alb-vişinii au stat Petrică Rădulescu, Valentin Stănescu, Gheorghe Dungu, Rică Răducanu sau Leontin Toader. Ultimul dintre cei menţionaţi este o adevărată legendă vie a Giuleştiului, chiar dacă nu a cucerit niciun trofeu alături de Rapid. Până la urmă a jucat 11 sezoane lângă Podul Grant, loc în care a ajuns chiar şi cu preţul de a renunţa la facultate! De regulă, Leo Toader nu iese cu declaraţii prin presă, pentru a impresiona opinia publică cu dragostea pe care i-o poartă Rapidului, dar când a fost contactat de echipa de la 1923.ro a acceptat pe loc să acorde un amplu interviu, în care să povestească, pentru toţi rapidiştii, momentele importante ale carierei sale şi legătura sufletească strânsă pe care a legat-o de culorile alb şi vişiniu.

Cum aţi ajuns la Rapid şi ce înseamna această echipă pentru dumneavoastră în acea perioadă?
În vara lui ’84 a venit la Slobozia, echipă la care jucam eu, în liga a doua, preşedintele de atunci al Rapidului, Daniel Lăzărescu şi mi-a propus să vin în Giuleşti. Tot atunci, m-au căutat şi cei de la Oţelul Galaţi, aşa că nu am dat un răspuns pe loc nimănui. După alte câteva zile însă, au venit la mine acasă, la Urziceni, Viorel Kraus şi Rică Răducanu, care m-au convins sa vin la Rapid. Recunosc că iniţial mă gândeam mai mult să merg la Galaţi, pentru că cei de acolo îmi ofereau şi posibilitatea să mă înscriu la facultate, un lucru pe care mi-l doream foarte mult.

Aţi jucat 11 ani la Rapid, dar nu aţi câştigat niciun trofeu. Este cel mai mare regret? Aţi fost aproape în 1995…
Până în 1989 era greu să câştigi ceva pentru că nu aveam forţa necesara de a ne lupta cu sistemul de atunci. Singura susţinere era cea a suporterilor. Sigur, regret că nu am câştigat niciun trofeu oficial cu Rapid, pentru că toată lumea spune că un sportiv care nu are nimic în palmares, degeaba a trecut prin fenomen. Eu însă mă consolez cu faptul că generaţia mea a readus Rapidul în fotbalul european după 19 ani. Şi împotriva cui am jucat? A marelui Inter! Finala de Cupă pierdută în ’95, în faţa Petrolului, a fost cea mai neagră zi din viaţa mea. Puteam fi eroul Rapidului dacă apăram un 11 metri, iar generaţia noastră ar fi intrat în cartea de aur a clubului. Până la urmă, am rămas doar generaţia de tranziţie între Rapidul romantic, al CFR-ului, şi Rapidul modern, al domnului Copos. Totuşi, îmi place să cred că şi noi am adus momente de satisfacţie suporterilor.

Dacă ar fi să faceţi un top al celor mai reuşite meciuri la Rapid, cum ar arăta acesta?
N-aş putea întocmi pe loc un astfel de top, dar cu siguranţă partidele pe care le-aş pune în frunte sunt cele în care am învins Steaua şi Dinamo. Nu se poate altfel! După acestea au urmat meciurile din Cupa UEFA, cu Charleroi, cu Eintracht Frankfurt. Ce vremuri! Simţeam că se rupe stadionul cu cei 20.000 de fani care îl umpleau până la refuz!

“M-am simţit vinovat când am retrogradat”
Care au fost cei mai buni prieteni ai dumneavoastră din întreaga perioadă în care aţi jucat la Rapid?
În ’84 am venit un grup de tineri care mai târziu aveam să formăm grupul de bază al Rapidului: Goanţă,Ţâră, Bacoş, Damaschin, Cârstea şi, un pic mai târziu, Drăghici, Rodin Voina, Stanciu, Adi Matei, Vameşu, Bealcu. Am rămas în bune relaţii şi abia asteptăm să ne mai întâlnim la câte un meci de olds boys. Din păcate, în prezent, nu mai este nimeni la club care să mai organizeze aşa ceva, de când a plecat Cristi Costache…

Ce sentiment este să joci pentru Rapid în liga secundă şi apoi să promovezi?
Retrogradarea din ’88-’89, mi-a lăsat un gust amar şi un sentiment de vinovăţie şi neputinţă faţă de suporteri. De fapt a fost o contraperformanţă, pentru că năruisem munca unor jucători precum Manea, Ion Ion, Popa, Manu sau Ioniţă, care se străduiseră să aducă Rapidul în prima ligă după o lungă perioadă de “B”. Măcar e bine că am avut puterea să revenim repede şi după ’89, Rapidul a progresat în continuu.

Cum sunt spiritul şi atmosfera din Giuleşti de azi, comparativ cu cele din perioada în care jucaţi pentru Rapid, în viziunea dumneavoastră?
Întotdeauna atmosfera a fost grozavă în Giuleşti. Suporterii te făceau să te simţi cel mai bun fotbalist! Eram invidiaţi pentru această atmosferă de toţi, dar mai ales de dinamovişti şi stelişti. Cei care au venit la Rapid de la cele două cluburi au recunoscut mereu faptul că suporterii din Giuleşti sunt superiori.

Ce reprezintă acum Rapid pentru dumneavoastră?
Rapidul va rămâne întotdeauna în sufletul meu, dar nu mi-a plăcut niciodată să fac un show din lucrul ăsta ca să impresionez pe cineva. Sentimentele reale sunt cele pe care le simţi în inimă, nu cele pe care le arunci pe gură, în stânga şi în dreapta. Rapid e locul unde m-am format ca om, unde m-am făcut cunoscut, unde am întâlnit oameni adevăraţi, personalităţi pentru care însemnam ceva. A fost a doua mea familie, dar, din păcate, azi nu mai avem loc în această familie…

Ce s-a întâmplat anul trecut, când aţi mers în „partea cealaltă”? V-aţi imaginat vreodată acolo?
Meseria de antrenor te duce unde nici nu gândeşti şi te obligă să fii profesionist. Colaborând cu Mihai Stoichiţă de cinci ani, el a apelat la serviciile mele şi nu am putut să-l refuz… Paradoxul este că am activat la toate cluburile bucureştene ca tehnician, numai la Rapid nu am avut şansa să antrenez. Tocmai ce vorbeam mai sus… Uneori, când nu mai faci parte din familia pe care o iubeşti atât de mult, trebuie să faci unele compromisuri, la care nu te-ai fi gândit vreodată…

“Dacă păstram generaţia din ’95, luam titlul mai devreme”
Într-un top all time al portarilor Rapidului din întreaga istorie, pe ce loc v-aţi plasa?
Chiar n-aş putea să spun eu pe ce loc m-aş plasa. Las asta la latitudinea fanilor şi a statisticienilor. Pot să vă zic sigur doar că, în ceea ce priveşte longevitatea în poarta Rapidului, în mod sigur sunt între primii din toată istoria, ceea ce mie mi se pare o mare performanţă. Să joci atâţia ani la un club de talia Rapidului este ceva fenomenal!

Ce portari rapidişti admiraţi cel mai mult?
Am avut onoarea să cunosc câţiva dintre foştii portari ai Rapidului precum Dungu, Rămureanu, Rică Răducanu, Ioniţă… Din noua generaţie mi-au plăcut în mod deosebit Dolha şi Coman, dar chiar nici aici nu pot da eu un verdict, deoarece cu toţii sunt sau au fost portari foarte buni, cu reale calităţi. Cert este că cea mai strânsă relaţie am avut-o şi o am în continuare cu prietenul meu Ion Manu, de asemenea un fost portar excelent.

Credeţi că aţi fi putut juca cu succes la echipa din sezonul 1998-1999, care a luat al treilea titlu din istoria Rapidului? Aveaţi totuşi doar 35 de ani…
Sigur făceam faţă! Problema fost că după acea finală pierdută, echipa a început să se destrame… Eu sunt convins că în cazul care conducerea de atunci ar fi păstrat majoritatea jucătorilor importanţi, puteam lua titlul mai devreme de 1999, pentru că eram destul de puternici.

Totuşi, ce i-a lipsit Rapidului în acei ani pentru a se bate de la egal la egal cu alte echipe din Liga I şi pentru a cuceri trofee?
Rapidului i-a lipsit forţa să se bată cu sistemul. Nu a avut oameni cu o puternică influenţă materială sau cu relaţii sus puse. Era doar un simplu minister care a încercat să susţină echipa atât cât s-a putut, mai ales pe vremea ministrului Tudose. Singura noastră forţă era a celor mulţi! Adică cea a suporterilor, de a căror sprijin am beneficiat mereu, motiv datorită căruia am avut întotdeauna cu ce ne lăuda. Ăsta este farmecul Giuleştiului! Hai RAPID!

 

Aboneaza-te la newsletterul 1923.ro

* indicates required





Aboneaza-te pentru a primi gratuit o colectie de cantece pentru RAPID

* indicates required

2 COMENTARII

  1. Pentru ca mi-a placut interviul, pentru rapidisti adaug un Preambul. Leontin Toader e concitadinul meu, din Urziceni. Aveau casa cum intri in oras, dinspre Bucuresti, la vreo 500 m pe dreapta,cu putin inainte de primul sens giratoriu de azi. Nea Toader era carutas, daca mi-aduc bine aminte, iar casa cred ca au vandut-o de mult. Eram copii/">copil si mi-aduc aminte ca eram tare mandru de Leontin, care juca la Unirea Urziceni, in C, de pe la vreo 16 ani, in echipa de seniori, unde intrau, ca juniori (obligatoriu, dupa regulament)si Eugen Teodorescu si Sica Damaschin, amandoi apoi rapidisti. Ce jale a fost cand Leontin a plecat la rivala Slobozia si ce bucurie cand l-a luat Rapiduletul!